Rabenthal

În cazul în care nu ați mai văzut, până acum, un spectacol de Radu Afrim – sau, cum se spune, „un Afrim” –, vă propun un exercițiu. Amintiți-vă un vis ciudat, pe care l-ați avut într-o noapte și pe care îl țineți minte și acum, tocmai pentru ciudățenia lui.

Afrim. Un fel de vis de cine știe când

Eu, de pildă, îmi amintesc și în zi de azi un vis din copilărie. Se făcea că eram în bucătărie; aragazul era pornit, iar la unul dintre ochiuri țin minte că îl prăjeam pe Dan Petrescu. Fotbalistul. Ăla care a ratat penalty-ul cu Suedia, la mondialele din ’94, și care acum e antrenor în China. Naiba știe de ce făceam asta și, mai ales, cum reușeam să îl ard pe fotbalist la flacăra aia mică de la aragaz; cert e că îl ardeam, pe el îl durea, iar mie îmi era milă. Dar stați, că nu e gata. Imediat după ce l-am ars, am început să aspir în bucătărie. Cu un urs panda. Da, cu un urs panda. Îl țineam de labele din spate, iar cu botul aspira tot. Dacă toate astea vi se par bizare, e ceva normal. V-am povestit un vis, adică o reformulare suprarealistă a fragmentelor de realitate. O realcătuire, fără limite, a vieții pe care o trăim zi de zi. Iar acum, morala: așa e Afrim.

Mai exact, teatrul lui Afrim. Iar spectacolul pe care tocmai l-am văzut ieri, Rabenthal, nu e cu nimic diferit de ceea ce știam de mulți ani că e teatrul afrimian, exemplificat deja în zeci de variante, de la Plaja, Lucia patinează și Herr Paul, la Fetița din bolul peștelui auriu și Tihna: un fel de coșmar. O reformulare suprarealistă a vieții pe care o vedem înaintea ochilor noștri în familie, pe stradă, la TV, pe chat, în postări FB și în simple convesații. O refacere fără limite a realităților care se văd și a celor care nu se văd. Iată, de pildă, în acest Rabenthal, are loc o nuntă. Nuntași, însă, zero. Sunt doar mirele și mireasa, un ospătar și un bucătar. Restaurantul e la subsol, departe de orice sursă de lumină naturală. Așa că ferestre nu sunt. În schimb, localul e întunecos, diform, murdar. Se servește doar pește viu, iar peștele e gătit de un bucătar necalificat, grosolan și, mai ales, jegos.

Estetica jegului

De altfel, nimic nu e curat și la locul lui, în Rabenthal. Mirele e o creatură pocită, cu o burtă de zici că ar fi gravid. E o specie de bărbat demasculinizat, de modă veche, cu fixații venite parcă din epoca moravurilor lui Molière. S-a însurat din plictiseală, iar acum nu are nimic împotrivă dacă mireasa îl înșeală. Mireasa, pe de altă parte, e o arătare antifeminină, violent de vulgară, cu apucături de om al peșterii; o nesătulă sexual, care se aruncă în brațele bucătarului de parcă ar fi un colac de salvare din această lume hidoasă. Bucătarul, la rândul lui, e ratarea în persoană: un macho wannabe, cu tatuaje, umeri lați și maieu murdar, dar care se smiorcăie ca o fetișcană când își vede propria ratare. Ospătarul, un ins dubios, „curentat”, stăpânit de pulsații sexuale, e un fel de „bufon” al restaurantului, iar puținii nuntași care apar, într-un final, par și ei mai aproape de vedenii greșite, decât de realități.

Totul e invers aici. Toți evocă un high-life din alte vremuri, și, totuși, toți sunt low. Toți ar vrea să fie în altă parte, și totuși toți se simt bine în acest jeg. Nunta e ratată, căsnicia e ratată, viața e ratată, minciunile curg râu, pofta de plăcere e peste tot (dar plăcerea nu vine). Deciziile sunt proaste, moartea e aproape și, totuși, „mergem înainte pentru că așa e bine”. Vă sună cunoscut? Dacă da, înseamnă că ați ratat măcar o dată în viață și știți ce înseamnă să trăiți greșit. Atâta doar că, la Afrim, toate aceste ratări sunt învelite într-un suprarealism gălăgios, care o să vă atace ochii și urechile.

Structuri și contrastructuri

În Rabenthal veți întâlni muzică de clavecin, sunet de vomă, acorduri de violă, ejaculări sub formă de apă și răgete animalice. „Susul” și „josul” se amestecă hiperbolic, fie în desenul mânjit al decorurilor cândva burgheze (o frumoasă reprezentare a urâtului, semnată scenografic de Irina Moscu), fie în manifestările scenice ale personajelor. Manifestări care, ca întotdeauna la Afrim, țin de carne și de instinct. Se dansează, se cântă, se mimează veselia, totul e o împletire de corpuri în zvârcolire continuă – ireproșabil gândită ca linii de mișcare scenică – și pare a fi o reprezentare perfectă a grotescului. Perfectă, însă, nu e. Nici nu și-a propus, de fapt e încă departe de a fi măcar echilibrată. Arhitectura scenică de situații, de personaje și de stări pierde din impactul scontat, efectul direct al tonalităților scenice fiind astupat de însăși aglomerația acestora și de repetarea lor. Scuzați-mi exprimarea fals savantă, dar înclid să cred că aici șade problema plictiselii și a obosirii spectatorului, în special începând cu a doua jumătate a spectacolului.

De fapt, nu e atât aglomerația de tonalități, cât felul în care complexitatea semantică a discursului vorbit (textul dramatic este pe atât de cursiv, pe cât e de profund și dens ca frazeologie) se suprapune cu complexitatea discursului văzut, rezultând de aici o complicare obositoare a întregului. Pare greu de înțeles ce spun, dar de fapt e simplu: când actorul se zvârcolește pe scenă, îmbrăcat într-un pește și aruncă cu apă de jur-împrejur, în timp ce cu gura lui spune „cel mai apăsător lucru din viața unui om este, fără îndoială, limitele pe care singur și le impune, lanțurile în care nu alții l-au închis, ci el însuși, și forța distructivă a memoriei” (replica e inventată de mine, nu apare în text), vă asigur că nu veți fi atenți nici la actor, nici la text. Sau ori la unul, ori la altul, dar pe unul dintre ele îl veți pierde.

Are loc, deci, un soi de complicare excesivă a tot ceea ce se întâmplă pe scenă, o supraîncărcare cu sens a multor scene care, dacă ar fi fost mai simple, ar fi putut transmite ceea ce aveau de transmis. Un lucru și mai nedrept este că, din cauza acestei construcții deja încărcate, imaginile tipic afrimiene – personajul androgin, animăluțul împăiat, song-urile, coregrafiile – ni se par șterse, de parcă ar fi soluții de avarie, aplicate ca umplutură semantică sau ca „petice” din alte spectacole. Par a nu avea predicație.

Eu, unul, am ieșit bucuros de la Afrim. Deși, poate, mă durea puțin capul. Îndemnul meu e să nu vă refuzați niciodată „un Afrim”; e exploziv, e unic, e paroxistic. Nu vi-l explicați prea mult, nu stați cu dicționarul pe genunchi. La Afrim, spectacolul „se ia” cu totul, nu pe bucăți, și tot ceea ce contează, după ce se așează spectacolul în voi, e să aveți o stare. Un feeling de acolo.
Pentru a viziona spectacolul, urmăriți programul lunar al Teatrului Maghiar de Stat „Csiky Gergely” din Timișoara, publicat pe www.tm-t.ro

Regie: Radu Afrim
Dramaturgie: Radu Afrim, adaptare după Jörg Graser
Scenografie: Irina Moscu
Distribuție: Tokai Andrea; Csata Zsolt; Bandi András Zsolt; Borbély B. Emília; Vass Richárd; Lukács Szilárd; Mihály Csongor; Molnár Bence
Univers sonor: Radu Afrim
Sound design: Sebastian Bayer; Constantin Coadă
Light design: Andrei Délczeg; Gidó Zoltán
Producție: Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely”, Timișoara
Vizionare: octombrie 2018, în cadrul Festivalului Național de Teatru (București)
Credite foto: Bíró Márton