Soluții pentru spectatorul dezamăgit

La teatru se suferă. Și pe scenă, și în sală. Diferența e că atunci când cei din sală suferă mai mult decât cei de pe scenă, la mijloc se află un bilet cumpărat, un timp pierdut și mulți nervi storși. Da, azi vorbim despre soluțiile – puține, ce-i drept – pe care spectatorii le au din secunda în care își dau seama că nu le place ceea ce văd. Excludem din start varianta ieșirii din sală sau, pe model antic, a linșării actorilor. Deci, dacă un spectacol nu vă place...

... ați putea să-i dați o șansă, neglijând acțiunile secundare și axându-vă strict pe subiectul poveștii. Încercați să-l înțelegeți în linii cât se poate de mari. În felul ăsta, vă veți putea explica o serie de detalii anterioare.

... ați putea să-i dați o șansă, încercând să vedeți mesajul de adâncime al poveștii și debarasându-vă, de fapt, de modalitatea scenică defectuoasă în care el e transmis.

... ați putea să-i dați o șansă, încercând să înțelegeți că orice viziune artistică este legitimă și, în limitele genului ei, poate fi excelentă. Uitați tot ceea ce ați văzut până în acel moment. Incompatibilitatea între așteptările voastre și viziunea regizorului trebuie depășită, de fapt, de către voi.

... ați putea să vă resemnați, evitând, totuși, „să dați vina” pe ceea ce vedeți în mod direct. Și anume pe actori. Ei sunt, să zicem, executanții cuminți ai unei viziuni. Dacă există vreo vină artistică a ansamblului, atunci ea aparține în principal autorului acelei viziuni, adică regizorului.

... ați putea să nu aplaudați. Sau, eventual, să aplaudați simbolic, în semn de minim respect pentru munca actorilor, a scenografului, a compozitorului, a luminiștilor, a sunetiștilor, a garderobierilor.

în curând, despre spectatori cu acte în regulă