Spectator cu acte în regulă

Teatrul, ca lume a talentului, a pasiunii, e și o lume a titulaturilor spuse, uneori, la nervi și cu voce tare. „Sunt actor, pricepi?”, „sunt dramaturg jucat”, „sunt critic și scriu în revista aia de la București” sau, cea mai gravă, „EU sunt regizorul și de mine ascultați”. Ar mai fi una singură, dar care nu e rostită mai niciodată: „sunt spectator”. E, poate, singura care trebuie exprimată sonor, pentru a tăia de la rădăcină toate celelalte declarații narcisist-defensive de mai sus. Deci, sunt spectator „cu acte în regulă”...

... atunci când, dacă vreau să merg la teatru, las tot și chem încă vreo trei prieteni.

... atunci când, având nu știu ce prejudecată înainte de spectacol, încerc să mi-o deconstruiesc rapid, pentru a nu face din mersul la teatru un act de orgoliu.

... atunci când mi-e totuna dacă merg la teatru în adidași sau pantofi lăcuiți.

... atunci când, înainte de spectacol, îmi dau mobilul pe silent, sau, culmea respectului, îl închid de tot.

... atunci când nu ies din sală dacă nu înțeleg din prima, dacă durează prea mult sau dacă nu e ceea ce credeam eu.

... atunci când încep să înțeleg structura spectacolului și să văd, în interiorul acestuia, distanța între ceea ce a vrut regizorul să facă și ceea ce a făcut, de fapt.

... atunci când nu am neapărat un gen preferat de teatru și mă bucur pentru orice formă de teatru bine făcută.

... atunci când văd o scenă superbă și abia aștept să mă entuziasmez public, prin aplauze și comentarii cu ceilalți spectatori.

... atunci când, nemulțumit și nervos fiind că am nimerit la un spectacol prost, îi dau o șansă.

... atunci când, chiar dacă sunt spectator cu multă experiență, nu mi-e rușine să cer încă autografe.

... atunci când, ieșind de la teatru, mă bucur că există teatru pe lume.

... atunci când, într-un moment greu al vieții, brusc îmi aduc aminte o imagine, o replică, o stare sau o idee dintr-un anumit spectacol și conștientizez că-mi face bine.

în curând, despre spectatorii care scriu