Nu, nici pe asta n-o va recunoaște nimeni. Dintre toate excesele publicului, despre care am scris și vom scrie pe „Pasi Liberi”, probabil doar despre frică și scepticism omul va spune, cu juma’ de gură, „da, domne, așa e...” Restul? Tăcere suspectă. Hai, atunci, să eliminăm măcar în scris tăcerea asta și să vorbim, mai jos, despre încă un exces: SUPERFICIALITATEA. Repezeala. Nerăbdarea de a da verdicte. Fuga de efort. Lipsa de chef în a aprofunda lucrurile.
La fel ca și celelalte excese, superficialitatea vine la pachet cu judecățile de valoare, dar, spre deosebire de consistența celor pe care le generează scepticismul, de exemplu, judecățile superficialului s-ar putea să provină din lene și grabă. Nu că i-ar lipsi ceea ce se numește, atât de pretențios, „cultura teatrală”, însă refuză să și-o folosească activ și să aprofundeze receptarea, având totodată pretenția că... aprofundează. Țineți cont că însăși istoria artei a evoluat ca reacție la superficialitate și conformism. Momentele de avangardă (în special în literatura și, ulterior, în teatrul începutului de secol XX) au întors lucrurile cu susul în dos cu unicul scop de a trezi interes față de forța actului creator, în toate formele legitime pe care le putea lua.
Ceea ce nu știe superficialul, însă, e că, cumva, se dă în vileag tocmai în clipa în care deschide gura. „A, păi la Dabija nu mă duc dacă face spectacole după Creangă...”, „ce naiba, Caragiale e cu dans?” – sunt mici gafe de evaluare care vin din nerecunoașterea a ceea ce înseamnă libertatea artei, în cel mai larg sens. Judecățile pot fi și rafinate, bineînțeles, în sensul că pot fi justificate, cu argumente de stilistică sau de estetică, dar problema de raportare rămâne aceeași: graba de a da verdicte, bucuria de a nu face efort (având pretenția că îl faci) și munca insuficientă de a scotoci în propria cultură teatrală, pentru informații, analogii, contexte. Repet, superficialitatea n-ar fi condamnabilă dacă, la mijloc, n-ar fi pretenția, așadar snobismul.
Există, totuși, unele forme legitime de superficialitate. Când sunteți obosiți, supărați, nervoși, în mod oficial „cu gândul în altă parte” pentru că există în viața voastră lucruri mult mai importante decât estetica teatrală, atunci prin superficialitate puteți spune că vă conservați energia. Chiar o recomand. Așadar, în cazul în care nu trebuie să folosiți scobitori ca să țineți pleoapele deschise, recomand să deschidem bine ochii și să dăm credit spectacolului, chiar mult credit, înainte de a judeca / refuza / eticheta / trece cu vederea.
în curând, despre snobism
Snobismul. Adică „a, daaa, Măniuțiu! Super tare!”, fără să fi văzut nimic de Măniuțiu... Chestia asta cu minciuna culturală care te face să pari cult fără ca tu să fi cultivat altceva decât, să zicem, straturi de ceapă pe str. Slăninilor este, în DEX, „admirație nefirească și fără discernământ a ceea ce este la modă”. Da, dragi spectatori de teatru, vorbim despre SNOBISM, ca ultimul dintre excesele publicului despre care îndrăznesc să scriu pe „Pași Liberi”. Deși, să fiu sincer, nu mă iluzionez că textele mele vor produce altceva decât minime ridicări din sprâncene. În fine, despre snobism.
Să nu încurcăm lucrurile: imaginea de mai sus, aia cu omul care nu cultivă decât ceapă, este o hiperbolizare urâtă (dar ușor de înțeles) a ceea ce vrem să diagnosticăm acum. Dacă despre acel tip de spectator am vorbi aici, am termina textul în două cuvinte: să citească! Din păcate, însă, snobii au citit, deja, la viața lor suficient de multe litere (și din-ălea mari, și din-ălea mici, cum zicea Iureș în Absolut!) încât să aibă acces la aproape orice formă de artă. Așa că nu incultura ar fi la mijloc, ci comportamentul fals, subîntins de o arzătoare dorință de afirmare a propriei prezenței la teatru. Iată, mai jos, câteva tipuri de comportamente care trădează o mare incompatibilitate între ceea ce ești / simți / gândești cu adevărat și ceea ce afișezi.
Snobismul prin prezență. Sunt la teatru și vreau să fiu văzut. Intru pe ușă cu privirea de stăpân, privire rece / deșteaptă / pătrunzătoare. Privire de om căruia nu-i scapă nimic. Păi dacă tot merg la Purcărete, să se vadă că merg, nu? Vorbesc cu interlocutorii mei, dar privirile îmi sunt în altă parte: ele se rotesc atent și cu înțeles asupra foaierului, unde mulți alții, ca mine, au venit cu dublul scop de a vedea „un Purcărete” și de a face impresie. Brusc, comportamentul nu mai e cel firesc, de acasă și de la birou, ci e unul studiat și straniu și abia aștept să fiu întrebat ceva despre teatru, ca să pot exploata această șansă de a-mi marca teritoriul. Dați-vă seama că abia în secolul XIX s-a impus stingerea luminilor în sală, la teatru. Până atunci, însă, era firesc ca luminile să fie aprinse, prilej pentru spectatori să se observe unii pe alții. Prilej de afișare a „culturalizării”.
Snobismul prin râs. Dacă e de râs, apoi râd nene! Să se audă. Am un râs rotund, ritmat, sonor, un râs care ar fi bine să se audă separat de al altora, pentru că eu nu sunt „de-al masei” și știu să adulmec nuanțele fine... N-oi pricepe io toate straturile de construcție ale spectacolului, dar dacă râd, sunt acolo!
Snobismul prin aplauze. Că mi-a plăcut, că nu, nu mai contează: eu am de aplaudat. Ba chiar mă ridic în picioare și îi chem pe actori la rampă. Așa m-a crescut mama, așa e frumos: să aplauzi mult, sonor, ca la carte.
în curând, despre prejudecățile spectatorului