Când faci un interviu cu cineva care are ce spune, care vede lucrurile fără prea multe complicații și care are un drum pe care și-l cunoaște, ai, dintr-o dată, sentimentul că lucrurile merg bine în viață. Poate nu e chiar așa, poate e doar o senzație temporară, dar cel puțin îi datorezi, acelui om, acea senzație.

Andrei Radu, 27 de ani, din Bucuresti
Studii: U.N.A.T.C. București, secția Actorie, promoția 2015, clasa prof. univ. dr. Doru Ana
Participă la Gala HOP 2016, la secțiunea Individual, cu În căutarea muzicii (texte din piesa A douăsprezecea noapte, de William Shakespeare) și la secțiunea Grup, cu spectacolul http://error500, de Vlad Trifas, producție a U.N.A.T.C.

Rareș Tileagă: Cine este Andrei?
Andrei Radu: Băiatul ăla care muncește mult și care crede că o să devină ceva mai mult.

R. T.: Cum vedeai teatrul, înainte de facultate, și cum îl vezi acum?
A. R.: Îl vedeam ca pe ceva frumos, dar intangibil. Ca pe o fată superbă pe care nu o poți avea. Acum o am, dar trebuie să mă port cu ea extrem de atent. Ea oricum nu-și schimbă frumusețea, dar grija mea...

R. T.: Spune-mi un nume care te-a marcat, ca actor, în cel mai bun sens.
A. R.: Într-un anumit moment, când aveam mare nevoie să mă „dezgheț” nu a apărut un nume, ci un colectiv: toată echipa care lucrează la serialul Modern Family. Pur și simplu mi-a dat toată actoria peste cap.

R. T.: Povestește, pe scurt, cel mai amuzant lucru care ți s-a întâmplat, ca actor.
A. R.: Jucam Cvartetul de Sławomir Mrożek, la o licență de regie. Eram patru în distribuție. Într-un moment de maximă tensiune, spre final, îi cade colegului mustața pusă (era extrem de important să nu se dezlipească, ca să nu se deconspire...). Și, cum stăteam noi toți patru în scenă, ne-am uitat luuung unul la celalalt. Ne abțineam tare de tot să nu râdem ca tâmpiții, așa că am început să improvizăm și să scoatem niște sunete total cretine, în timp ce ne acopeream vocal ca și cum nu ar fi existat momentul ăla. A, asta în timp ce colegul meu lua mustața de pe jos și o punea la loc. Niște cretini cu toții.

R. T.: Cât de mult contează pentru tine oamenii din sală, atunci când joci?
A. R.: Sunt conștient de ei, dar nu mă gândesc la asta. Știu că toată atenția e pe mine, așa că îmi fac treaba așa cum am repetat și, la final, vedem în ce relații am rămas cu oamenii din sală... E un blind date mult mai profund și mai de impact.

R. T.: Crezi în aplauze?
A. R.: Cred în aplauzele oneste. Nu-mi place obiceiul oamenilor de a aplauda în șir, că așa fac toți, sau de a se ridica din complezență. Dacă îți vine pe bune și simți că a meritat experiența, fă-o. E mai onest și pentru noi, dar și pentru spectator.

R. T.: Cât de mare este distanța între ceea ce visezi să faci și ceea ce faci acum?
A. R.: Momentan fac ceea ce visez. De crescut am loc să cresc, o-ho. Dar e timp. Important e că sunt pe drumul ăsta.

R. T.: Ce îți place în teatrul românesc?
A. R.: Umorul. Este masa principală din care ne hrănim cu toții și este absolut delicioasă.

R. T.: Ce te dezamăgește în teatrul românesc?
A. R.: Oamenii neserioși. Și comoditatea. E păcat de Dumnezeu să dai de așa oameni în frumusețea asta de meserie.

R. T.: Ce importanță are pentru tine critica?
A. R.: Mi se pare utilă și cred în ea, mai ales dacă vine din partea unor oameni avizați. Mă ghidez, ascult și mă gândesc dacă mă ajută cu ceva sau nu.

R. T.: Ce citești?
A. R.: De notat: sunt pe plajă, în vacanță și citesc John Wright – De ce râdem la teatru?

R. T.: Ce altceva, în afară de teatru, îți ocupă mintea în fiecare zi?
A. R.: Conversațiile pe care le am cu prietena mea despre orice și nimic. Sunt consistente.

R. T.: De ce lucruri te temi, ca actor?
A. R.: Sunt o groază. De mediul în care lucrez, dacă sunt compatibil sau nu. De competiție (știu că sunt într-o competiție doar cu mine, dar tot îmi mai fuge mintea la colegi uneori). De colegii neserioși și comozi, mentionați mai sus. Mai sunt, mai sunt.

R. T.: Enumeră câteva lucruri care te fac să te simți viu.
A. R.: Comunicarea reală pe scenă, improvizația, efortul fizic, dar și provocarea rolului oferit. Asta mă ține chiar treaz.

R. T.: Ce înseamnă pentru tine expresia „să dai din coate”?
A. R.: Eu o iau la propriu. Da, trebuie să dai din coate, dar nu să îi învinețești pe alții. Fă-ți loc cu grijă.

R. T.: Ce i-ai spune unui tânăr absolvent de liceu, care vrea să facă Actoria?
A. R.: Fă-o. Dacă te face fericit, fă-o. Dacă ești dispus la sacrificii, fă-o. Sună foarte tare a reclamă la Nike, dar e adevărat.

R. T.: Ce regizor ai vrea să te sune?
A. R.: Eu să zic? Ei să vrea să mă sune :) Regizorul care să aibă încredere în mine. Dacă există schimbul ăsta de încredere, toată lumea o să fie fericită.

R. T.: Cum înțelegi succesul?
A. R.: Succesul e o pisică destul de capricioasă. Poate să vină și să plece când vrea ea. Important e să fii conștient de asta și să n-o urmărești.

R. T.: Când ai început să te gândești serios la teatru? Și, mai ales, de ce?
A. R.: La finalul liceului m-am gândit dacă sunt capabil să fiu actor, iar mai târziu mi-a venit în cap faptul că voi regreta toata viața dacă nu încerc măcar. De atunci, sunt cel mai împăcat om de pe planetă.

R. T.: Ce înseamnă pentru tine HOP, ca participare individuală și de grup?
A. R.: Mă simt ca un jucător de fotbal care marchează o „dublă” în semifinalele de la un Euro. Oricum eram încrezător și fericit că sunt aici, dar faptul că sunt cu două momente mă face să cred că ceea ce fac e bine și că sunt pe un drum bun.

Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, august 2016

Într-un comment pe net, Radu Afrim spunea, despre Cristina Juncu, „în sfârșit una care vorbește normal, cu cuvintele ei!” Radu, din punctul meu de vedere, are dreptate.
Mai jos găsiți un cuprinzător și deșteptător interviu cu această Cristina Juncu, actriță, ca să știți pe cine aplaudați, în septembrie, la Costinești.

Cristina Juncu, 22 de ani, din București
Studii: U.N.A.T.C. București, secția Actorie, promoția 2015, clasa prof. univ. dr. Doru Ana
Participă la Gala HOP 2016, la secțiunea Individual, cu Al tău, H (texte din piesa Hamlet, de William Shakespeare)

Rareș Tileagă: Cine este Cristina?
Cristina Juncu: Un „cine?” care urmează să fie cineva.

R. T.: Cum vedeai teatrul, înainte de facultate, și cum îl vezi acum?
C. J.: Era un nor pufos și alb. Acum e ditamai cerul. Văd prin el elefanți, dragoni, tot felul de chestii... Dar mai văd și furtuni, trăznete, uragane.

R. T.: Spune-mi un nume care te-a marcat, ca actriță, în cel mai bun sens.
C. J.: Helena Bonham Carter / Dorina Chiriac – câteodată, în poze, nu-ți dai seama care-i care.

R. T.: Povestește, pe scurt, cel mai amuzant lucru care ți s-a întâmplat, ca actriță.
C. J.: A trebuit, odată, să intru într-un rol nou, într-un spectacol în care aveam deja două roluri, chestie pe care o aflasem cu o oră jumate înainte de spectacol. A fost de vis, n-am simțit niciodată atâta adrenalină și atâtea fire albe ieșindu-mi în cap, în același timp... Paradox despre actriță.

R. T.: Cât de mult contează pentru tine oamenii din sală, atunci când joci?
C. J.: Păi dacă n-ar fi ei, pentru cine aș fi eu?

R. T.: Crezi în aplauze?
C. J.: Nu știu de ce am simțit mereu ceva ciudat în legătură cu ieșitul la aplauze. Un fel de stinghereală. Dar, la un moment dat, m-a învățat cineva că aplauzele nu sunt pentru noi, ci pentru public. Publicul are nevoie să își exprime recunoștința. De atunci sunt OK cu asta.

R. T.: Cât de mare este distanța între ceea ce visezi să faci și ceea ce faci acum?
C. J.: Dacă drumul e OK, distanța e o chestiune de timp.

R. T.: Ce îți place în teatrul românesc?
C. J.: Combinația dintre metoda rusească și spiritul latin. Ardei umpluți cu suflet. Sărmăluțe-n foi de viață. Spaghete cu tot ce ai în casă.

R. T.: Ce te dezamăgește în teatrul românesc?
C. J.: Uneori, sărmăluțele în foi de viață capătă titlul de „Sărmăluțe revoluționare” sau „Sărmăluțele schimbării”. E un fel de nou trend. Nu prea mă înțeleg cu el. Dacă simt nevoia să schimb ceva, schimb felul de mâncare, nu rețeta de sărmăluțe, nu?

R. T.: Ce importanță are pentru tine critica?
C. J.: Dacă e de rău, mare. Dacă e de bine, mică. Ca-n viață...

R. T.: Ce citești?
C. J.: În vacanță, roman – preferabil realism magic. În timpul anului, teatru, metode de teatru și reviste de teatru. Teatru pe pâine, cafea cu un cub de teatru, sărmăluțe în foi de...

R. T.: Ce altceva, în afară de teatru, îți ocupă mintea în fiecare zi?
C. J.: Am tot felul de discuții existențiale cu Andrei (Andrei Radu, prietenul meu, și el participant la gală) despre te miri ce. Subiectele depind de gradul de încingere a creieraşului de pe parcursul zilei, căci discuțiile se întâmplă întotdeauna seara, înainte de somn. Odată am reușit să ajungem, pe la 5 dimineața, la sensul vieții. Nu mai ține niciunul minte concluzia, dar important e că ne-am dat silința.

R. T.: De ce lucruri te temi, ca actriță?
C. J.: De autosuficiență nu are rost să mă tem încă, asta las pe atunci când nu o să mai fiu doar un „cine?” cu semnul întrebării. Așa că, momentan, mi-e frică de momentul ăla în care nu o să mai reușesc să mă mulțumesc pe mine.

R. T.: Enumeră câteva lucruri care te fac să te simți vie.
C. J.: Cafeaua de dimineață, mersul pe bicicletă la treabă, repetiția care merge bine, îmbrățișarea de la tata, mama sau bunica, lingerea pe mană a Carlei, cuțul meu, pupicul de noapte bună al lui Andrei... Sunt un om simplu și afectuos. Un fel de pufarină cu piciorușe și mânuțe.

R. T.: Ce înseamnă pentru tine expresia „să dai din coate”?
C. J.: Să-ți faci drum prin mulțime lovind alți oameni, mai ales dacă ești osos.

R. T.: Ce i-ai spune unui tânăr absolvent de liceu, care vrea să facă Actoria?
C. J.: Fă-o doar dacă ți se pare deja la fel de grea ca medicina. Fiindcă e și mai.

R. T.: Ce regizor ai vrea să te sune?
C. J.: În țara minunilor, Miloš Forman. În țara oglinzilor, Woody Allen. În țara gropilor, Bobi Pricop.

R. T.: Cum înțelegi succesul?
C. J.: Când te uiți în oglindă de dimineață și îți mai vine să îi și zâmbești urâtaniei pe care o vezi.

R. T.: Când ai început să te gândești serios la teatru? Și, mai ales, de ce?
C. J.: Din pântecele mamei. N-am avut încotro. Am tot încercat să mă opun, dar... Iată-mă la cel puțin al doilea HOP și tot nu mă potolesc.

R. T.: Spuneai, într-un interviu din 2015, că „mi-e frică de extreme”. Cum te vezi lucrând în teatru, din moment ce teatrul e mai întotdeauna însăși lumea extremelor, atât ca artă, cât și ca mediu de lucru?
C. J.: Eu cred că orice e cu adevărat frumos pe lume e echilibrat. Ca să ajungi la echilibru, treci prin extreme, dar nu rămâi blocat în vreuna. Vii din ce în ce mai aproape de mijloc. Ca un pendul. Asta vreau eu, să nu rămân, din greșeală, blocată pe undeva prin inevitabilele capete ale pendulării.

R. T.: Ce înseamnă pentru tine HOP, având deja experiența participării din 2015?
C. J.: Sărmăluțe în foi de viață peste care bunica a turnat și nițel vin. Unde mai pui că le mănânci și pe malul mării, cu briză cu tot... E ce trebuie.

Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, august 2016

În lista de 29 de interviuri pentru Gala HOP, Adela Bengescu e interviul cu numărul 4. Totuși, vorbim despre o actriță, nu despre un număr. O actriță tânără, putem pune chiar un „foarte” înainte, al cărei entuziasm de a face chestii s-a transformat, în ultimii ani, într-o atitudine cu picioarele pe pământ. Iată, mai jos, câteva răspunsuri care confirmă această atitudine, ca să știți pe cine aplaudați, în septembrie, la Gala HOP din Costinești.

Adela Bengescu, 24 de ani, din București
Studii: U.N.A.T.C. București, secția Actorie, promoția 2014, clasa prof. univ. dr. Florin Zamfirescu
Participă la Gala HOP 2016, la secțiunea Individual, cu Treziți-mă, spuneți-mi cine sunt! (colaj de texte din piesele Regele Lear, Hamlet, Romeo și Julieta și Furtuna de William Shakespeare)

Rareș Tileagă: Cine este Adela?
Adela Bengescu: Hmmm, eu sunt Adela. Sunt o fată de 24 de ani. Sunt actriță. Pe mama mea o cheamă Viorica și pe sora mea Laura.

R. T.: Cum vedeai teatrul, înainte de facultate, și cum îl vezi acum?
A. B.: Înainte de facultate, mergeam rar la teatru, și căutam să mă emoționez. Mă simțeam neînțeleasă ca adolescent și la teatru mi se părea că sunt acceptată, că sunt integrată. Teatrul era ceva foarte personal. Acum, teatrul mă depășește, nu mai e doar despre mine; acum sunt de cealată parte, a celor care fac teatru. Acum, teatrul înseamnă și muncă, și responsabilitate. În continuare, însă, cred că teatrul este despre comunicare, despre posibilitatea de a ieși din banal. Știi, în teatru, și banalul capătă un sens pentru mine.

R. T.: Spune-mi un nume care te-a marcat, ca actriță, în cel mai bun sens.
A. B.: Krzysztof Kieślowski. Filmele lui au marcat începutul pentru mine. Când nici nu dădusem admitere încă.

R. T.: Povestește, pe scurt, cel mai amuzant lucru care ți s-a întâmplat, ca actriță.
A. B.: Nu știu dacă este cel mai amuzant, dar este ce îmi vine în minte acum. Jucam un moment de clovni, cu niște prune, despre care aflăm la final că sunt otrăvite. Dar eu nu știu acest lucru și le mănânc cu poftă. Acest moment l-am jucat de mai multe ori, era în cadrul unui festival stradal. A doua oară, au venit niște copii care îl văzuseră și prima oară, și care strigau disperați „sunt otrăvite, sunt otrăvite, nu mânca!”. Mai joacă după asta! Nu știu, e amuzant?

R. T.: Cât de mult contează pentru tine oamenii din sală, atunci când joci?
A. B.: Ei sunt acolo, deci contează. Dar e o diferență între a simți publicul și a „trage la public”. Nu vreau să-mi trădez ideea, partenerul, regizorul, doar pentru a fi pe placul publicului. E ceva la care mă gândesc mult în ultima vreme.

R. T.: Crezi în aplauze?
A. B.: Da. Deși se aplaudă mult, în picioare, la orice. Nu știu cât să mă bazez pe aplauze. Cred că un actor simte când aplauzele sunt pe bune. Dar e greu să nu te lași păcălit.

R. T.: Cât de mare este distanța între ceea ce visezi să faci și ceea ce faci acum?
A. B.: Uneori mi se pare că ce fac acum e mai tare decât ce visam eu, așa, la umbra unui copac...

R. T.: Ce îți place în teatrul românesc?
A. B.: Când e bun, are un amestec superb de umor și emoție autentică. E special.

R. T.: Ce te dezamăgește în teatrul românesc?
A. B.: Lipsa de curaj. Foarte greu riscă. Acceptă greu oameni noi, idei noi. Nu e cu adevărat diversitate.

R. T.: Ce importanță are pentru tine critica?
A. B.: Are importanță, cum să nu. Critica oferă feedback. Îmi place să cred că și critica lucrează împreună cu noi, nu doar desființează sau laudă. Critica e bună când dezvoltă.

R. T.: Ce citești?
A. B.: Vorbe, vorbe, vorbe. Glumesc, citesc de toate, îmi place foarte mult să citesc beletristică. Acum citesc Iris Murdoch, Mașina de iubit, cea sacră și profană.

R. T.: Ce altceva, în afară de teatru, îți ocupă mintea în fiecare zi?
A. B.: O mulțime de lucruri, în ultima vreme mă gândesc la situația politică din lume, la Turcia, la Trump vs. Hillary Clinton, la Brexit. Mă gândesc la oamenii dragi mie. Mă gândesc la înghețată, la Vadu, căci e vară. La multe lucruri.

R. T.: De ce lucruri te temi, ca actriță?
A. B.: Teatrul pentru mine înseamnă și depășirea fricilor. Mie mi-e frică să intru pe scenă și e inexplicabil, nu știu de ce... Ba da știu, scena te face foarte vulnerabil. Și sunt oameni care te privesc așa vulnerabil. Mi-e frică să nu mă plafonez ca actriță, să joc doar un anumit tip de personaj. Mi-e frică să nu-mi dezvolt o manieră. Mi-e frică să nu mă iau prea în serios.

R. T.: Enumeră câteva lucruri care te fac să te simți vie.
A. B.: Păi în afară de teatru.... Să mă plimb și să observ oamenii din autobuz, oamenii care stau la coadă la bancă, oamenii care-și scot copiii în parc. Să vorbesc. Să dansez. Să beau vin. Să intru în apă rece la mare, deși nu-mi place neapărat. Să învăț lucruri noi, cum ar fi să merg cu bicicleta, căci eu nu știu să fac asta.

R. T.: Ce înseamnă pentru tine expresia „să dai din coate”?
A. B.: Pentru mine, expresia în sine are o conotație negativă. Înseamnă să faci orice, să nu ții cont de nimeni pentru a-ți atinge scopul. Înseamnă să lingușești pe cineva pentru ceva.

R. T.: Ce i-ai spune unui tânăr absolvent de liceu, care vrea să facă Actoria?
A. B.: Oooo, mi-era teamă de această întrebare. Cred că să nu se lase. Dacă își dorește cu adevărat, să muncească și să nu se lase. Să aibă curajul să se exprime. Să își dezvolte spiritul de echipă.

R. T.: Ce regizor ai vrea să te sune?
A. B.: De film, Mike Leigh. Teatru, poate Thomas Ostermeier, dacă tot mergem departe cu gândul.

R. T.: Cum înțelegi succesul?
A. B.: Să fiu mulțumită cu ceea fac, să încerc să nu fac compromisuri, să lucrez cu oameni valoroși, iar munca mea să spună ceva unui număr cât mai mare de oameni

R. T.: Când ai început să te gândești serios la teatru? Și, mai ales, de ce?
A. B.: Serios, serios, foarte serios. În anul trei de facultate, mi s-au întâmplat două lucruri care, fără să-mi dau seama m-au schimbat. Am început să lucrez la Bulandra, la Andrei Șerban, și a fost oau, lucram cu Vlad Ivanov, pe care îl admiram, îl știam din 4... 3... 2..., aveam partener de scenă pe doamna Mirela Gorea care-mi fusese profesoară trei ani. Mă gândeam, sunt actriță? Am învățat acolo disciplină, și mai ales responsabilitate – mă gândeam de ce fac, ce vreau să spun, trebuia să mă asum. Al doilea lucru: lucram împreună cu un coleg de la regie, Mihai Alexandru Ion, și cu mulți alți colegi de-ai mei de an, într-o fostă fabrică dezafectată la Armenească. Jucam spectacolul Azilul de noapte, de Gorki. Făceam totul împreună, de la curățenie până la construit decor. Am înființat o companie de teatru, RAMPA. Acolo mi-am dat seama că da, mai mulți oameni care se adună pentru un spectacol pot schimba lucrurile. Nu mai eram în facultate, nu mai eram protejată, așa am început să mă gândesc serios la teatru.

R. T.: Ce înseamnă pentru tine HOP?
A. B.: HOP înseamnă în acest moment nebunie, curaj. Participarea la HOP a însemnat depășirea unor frici. Frica de a fi judecat, tu, doar tu, ca actor pe scenă, fără regie, fără partener. HOP înseamnă posibilitatea de a cunoaște alți actori, mai mari sau mai mici ca vârstă decât mine, dar, practic, din aceeași generație. HOP înseamnă să ne distrăm lucrând.

Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, august 2016