De vorbă cu... LAVINIA PELE

Details

Category: De vorbă cu...

Published on Monday, 29 August 2016 09:32

Written by Florian-Rareș Tileagă

Cu Lavinia închidem seria celor 29 interviuri pentru Gala HOP. O serie pe care mulți dintre voi ați văzut-o ca simple postări pe Facebook, pe care le-ați citit în 20 de secunde și la care ați dat like într-o secundă. Alții, ca interviuri cu niște actori tineri, de care încă n-ați auzit. M-aș bucura, însă, ca aceste 29 interviuri să fi fost pentru voi exact ceea ce sunt: sufletele deschise a 29 de actori, de care veți auzi și pe care-i veți vedea. Poate nu pe Kanal D și VH1, ci în teatre de stat, în teatre independente, la catedre de teatru și în pagini de reviste artsy. Iat-o, mai jos, pe Lavinia, actriță care vorbește despre muncă, neputință și recunoștință. Citiți-l, ca să știți pe cine aplaudați, în septembrie, la Costinești.

Lavinia Pele, 25 ani, din localitatea Brădet, județul Bihor
Studii: Studii: Universitatea „Babeș-Bolyai” Cluj-Napoca, secția Actorie, promoția 2014, clasa prof. conf. dr. habil. Miklós Bács
Participă la Gala HOP 2016, la secțiunea Grup, cu spectacolul http//error500 (colaj de texte din piesele Romeo și Julieta, Hamlet și Richard al III-lea, de William Shakespeare)

Rareș Tileagă: Cine este Lavinia?
Lavinia Pele: Fata din poză.

R. T.: Cum vedeai teatrul, înainte de facultate, și cum îl vezi acum?
L. P.: Păi.. Nu vedeam teatru. Am văzut prima piesă de teatru în anul I de facultate. Nu mă gândeam, prin urmare, în nici un fel la teatru. Între timp, s-au mai schimbat niște lucruri...

R. T.: Spune-mi un nume care te-a marcat, ca actriță, în cel mai bun sens.
L. P.: Miklós Bács.

R. T.: Povestește, pe scurt, cel mai amuzant lucru care ți s-a întâmplat, ca actriță.
L. P.: O să fie amuzant pentru cei cu care am împărțit experiența asta... Am jucat cu o găină. A fost cel mai imprevizibil și mai receptiv partener de scenă pe care l-am avut. Mi-a plăcut. Dar lua toată atenția și cele mai multe aplauze, asta nu mi-a plăcut la fel de mult...

R. T.: Cât de mult contează pentru tine oamenii din sală, atunci când joci?
L. P.: Mult! Întâlnirea cu publicul e unul din cele mai importante și speciale lucruri pe care le presupune meseria asta. Am avut niște experiențe în sensul ăsta și am rămas cu un sentiment de recunoștință pentru public în general.

R. T.: Crezi în aplauze?
L. P.: Firește. E felul spectatorului de a-și manifesta bucuria pe care i-a adus-o spectacolul. Cred, însă, că aplauzele pot lua și altă formă. După unele spectacole se cere liniște și meditație. Genul ăsta de spectacole cred că sunt cu adevărat valoroase. A se înțelege, în ambele cazuri, mă refer la spectacole bune. După un spectacol prost, e cât se poate de onest să te ridici și să pleci.

R. T.: Cât de mare este distanța între ceea ce visezi să faci și ceea ce faci acum?
L. P.: Fac deja ceea ce-mi place. Visez să fac asta mai mult, în alt fel, altundeva sau în alte condiții, poate. Dar esențialul îl am deja.

R. T.: Ce îți place în teatrul românesc?
L. P.: Spectacolele bune, oamenii talentați, muncitori, dăruiți și bucuroși că fac teatru.

R. T.: Ce te dezamăgește în teatrul românesc?
L. P.: Am o listă.... Dar încă nu mă simt pregătită să vorbesc despre ea.

R. T.: Ce importanță are pentru tine critica?
L. P.: E necesar să am păreri din partea cealaltă. Să știu cât din ce am făcut a ajuns acolo, și cum. E o muncă cotinuă. Pentru mine, un rol nu e niciodată gata.

R. T.: Ce citești?
L. P.: Spiritualitate.

R. T.: Ce altceva, în afară de teatru, îți ocupă mintea în fiecare zi?
L. P.: Nimic ieșit din comun... În principiu, lucruri care îmi plac și mă bucură.

R. T.: De ce lucruri te temi, ca actriță?
L. P.: Cel mai tare mă tem de neputință.

R. T.: Enumeră câteva lucruri care te fac să te simți vie.
L. P.: M-am urcat într-un montagne russe, înalt de 100 de metri... Ăsta ar fi momentul în care m-am simțit cel mai vie, și cu cea mai mare posibilitate de a muri în secunda următoare. Dacă nu ai probleme cardiace, e păcat să nu încerci o dată asta.

R. T.: Ce înseamnă pentru tine expresia „să dai din coate”?
L. P.: Să te străduiești prea mult.

R. T.: Ce i-ai spune unui tânăr absolvent de liceu, care vrea să facă Actoria?
L. P.: Cred că nimic...

R. T.: Ce regizor ai vrea să te sune?
L. P.: Nu am un nume... Vreau să lucrez cu regizori alături de care să descopăr lucruri pe care nu știam că le pot face. Trebuie să fie câteva.... Sigur, mi-ar sări inima din piept dacă m-ar suna Ostermeier.

R. T.: Cum înțelegi succesul?
L. P.: Cred că e un efect al unei munci intense, din toată inima.

R. T.: Cum se face că ai ales, la HOP, participarea în grup, în defavoarea celei individuale?
L. P.: S-a întâmplat să ajung într-o grupă mișto. Cinci băieți, nu mai lucrasem cu nici unul din ei înainte, și o țăcăneală de text. Mi s-a părut cel puțin interesant.

Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, august 2016