Definiția pe care Ștefan și-o dă lui însuși e că încă nu are o definiție exactă. Îi apreciez autoironia, cu atât mai mult cu cât felul în care gândește Ștefan arată tocmai faptul că viața nu ține de etichete, de definiții și de exactități spirituale. Viața, așa cum o vede și o trăiește Ștefan, e o lume a extremelor, în care trebuie găsit un echilibru.
Iată, mai jos, interviul cu numărul 22. Vi-l va dezvălui pe Ștefan, actor și om care se uită la stele, care se teme de meschinării și care, zice el, nu era la școală în ziua în care s-a predat lecția cu „datul din coate”... Citiți acest scurt interviu, ca să știți pe cine aplaudați, în septembrie, la Costinești.

Ștefan Pavel, 25 ani, din Buzău
Studii: U.N.A.T.C. București, secția Actorie, promoția 2012, clasa prof. univ. dr. Doru Ana
Participă la Gala HOP 2016, la secțiunea Individual, cu Tocilă Melancolicul (texte din piesa Cum vă place, de William Shakespeare)

Rareș Tileagă: Cine este Ștefan?
Ștefan Pavel: Ștefan nu are încă o definiție exactă. Era mai ușor dacă mi-ai fi dat variante de răspuns la întrebarea asta. Să zicem că Ștefan este un om al extremelor, care încă își caută echilibrul.

R. T.: Cum vedeai teatrul, înainte de facultate, și cum îl vezi acum?
Ș. P.: Înainte îl vedeam ca pe un vis, ca pe ceva magic. Și acum îl văd la fel, cu toate că l-am cunoscut mai îndeaproape, cu lucruri mai mult sau mai puțin frumoase.

R. T.: Spune-mi un nume care te-a marcat, ca actor, în cel mai bun sens.
Ș. P.: Radu Gabriel.

R. T.: Povestește, pe scurt, cel mai amuzant lucru care ți s-a întâmplat, ca actor.
Ș. P.: Am avut spectacol într-o seară, într-un bar din București. Au fost așa de mulți oameni, că am strâns 8 lei din încasări. Noi eram 6 în distribuție. Afară ploua cu găleata și n-aveam nici unul nici un ban la noi. Ne-am învârtit noi pe-acolo și până la urmă l-am întrebat pe barman dacă ne lasă să luăm de undeva o bere la pet și să o bem acolo. Barmanul a fost de acord, cu condiția să bea și el din ea. Am acceptat, ce era să facem... Nu a fost chiar așa amuzant pe moment, dar acum pot spune că teatrul independent mi-a făcut cadou o amintire de neuitat!

R. T.: Cât de mult contează pentru tine oamenii din sală, atunci când joci?
Ș. P.: Nu joc cu gândul că ei sunt în sală, dar ei sunt cei mai importanți. Pentru ei joc, ei trebuie să înțeleagă povestea, ei trebuie să râdă sau să se emoționeze.

R. T.: Crezi în aplauze?
Ș. P.: Da. Din păcate sălile de teatru din țara noastră nu duc lipsă de false aplauze. Dar dacă ești sincer cu tine, știi dacă le meriți sau nu.

R. T.: Cât de mare este distanța între ceea ce visezi să faci și ceea ce faci acum?
Ș. P.: Fac abia primii pași pe un drum care sper să mi se aștearnă înainte.

R. T.: Ce îți place în teatrul românesc?
Ș. P.: Că de multe ori este foarte bun.

R. T.: Ce te dezamăgește în teatrul românesc?
Ș. P.: Că de multe ori este foarte prost.

R. T.: Ce importanță are pentru tine critica?
Ș. P.: Atunci când vine de la o persoană integră, o iau în seamă. Altfel... Mă bazez pe instinct și conștiință atunci când trebuie să-mi evaluez o anumită seară sau un anumit spectacol.

R. T.: Ce citești?
Ș. P.: Momentan Shakespeare.

R. T.: Ce altceva, în afară de teatru, îți ocupă mintea în fiecare zi?
Ș. P.: Lucruri din-astea de-ale vieții... Mă mai uit la un serial, la un film, din când în când mai cânt la chitară, mai ies în oraș... Uite-așa.

R. T.: De ce lucruri te temi, ca actor?
Ș. P.: Să uit de ce am dat la Teatru, să las să mă năpădească greutățile și meschinăriile vieții și să nu mai am aceeași bucurie de a intra pe scenă ca atunci când am făcut asta prima dată. Și mă mai tem să nu încep să zic la un moment dat „lasă că oricum mă scot eu cumva”. Și să nu mai fiu curios, să nu mai muncesc pentru un rol.

R. T.: Enumeră câteva lucruri care te fac să te simți viu.
Ș. P.: Să iubesc, să râd cu poftă, să nu fac nimic și să mă uit la stele și, de undeva, să se audă o muzică frumoasă, chestii din-astea care-mi amintesc că într-o zi murim și că trebuie să prețuim fiecare clipă.

R. T.: Ce înseamnă pentru tine expresia „să dai din coate”?
Ș. P.: Am impresia că nu eram la școală când s-a predat lecția asta.

R. T.: Ce i-ai spune unui tânăr absolvent de liceu, care vrea să facă Actoria?
Ș. P.: Să dea la Teatru dacă simte, doar dacă simte, că fără asta nu poate trăi.

R. T.: Ce regizor ai vrea să te sune?
Ș. P.: Nae Caranfil. Sau măcar Quentin Tarantino. Mă mulțumesc și cu un bip de la Guy Ritchie. A, de teatru. Yuri Kordonsky.

R. T.: Cum înțelegi succesul?
Ș. P.: Succesul este recunoașterea muncii tale. Important e ca, atunci când vine, să nu te amețească prea tare; să te bucuri o noapte, iar de dimineață s-o iei de la capăt cu munca.

R. T.: Când ai început să te gândești serios la teatru? Și, mai ales, de ce?
Ș. P.: Serios, prin clasa a 12-a. Pentru că mă simțeam atras de meseria asta. Și pentru că la altceva n-aș fi fost bun.

R. T.: Spuneai, într-un interviu din 2013, că „nu există întâlniri negative”. Nici măcar cele care îți fac ziua praf sau te descumpănesc major, timp de câteva zile? Ce poate fi dincolo de acest rău?
Ș. P.: Acum a mai trecut ceva timp peste mine și cred în întâlniri negative. Dar cred că și ele sunt parte din proces. Există viață și dincolo de ele și, atunci când se trage linia, și acest tip de întâlniri te vor fi ajutat să devii Tu.

R. T.: Ce înseamnă pentru tine HOP, având deja experiența participării din 2013?
Ș. P.: Ocazia de a mă întâlni cu tinerii mei colegi din toată țara, să facem teatru împreună și fiecare-n parte, și să fim văzuți făcând asta. Oricum, anul ăsta e ultimul an în care mai pot participa, așa că am de gând să mă bucur de șansa asta.

Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, august 2016

Am auzit multe feluri prin care actorii, tineri sau în vârstă, își descriu munca pe scenă. Unii preferă variantele academico-savante, alții pe cele trăiriste, cu ochii în albastrul cerului. Toate sunt bune, valide, pentru că vin din interior, de acolo, de pe „scândură”. Mihaela, însă, în interviul de mai jos, a venit cu o definiție care nici măcar definiție nu trebuia să fie. Dar i-a ieșit. Cică „mi-am dat seama că trebuie să port pe umeri un om pe scenă.”
Frumos. Adică onest. Ei bine, tot interviul e așa. Citiți-l, pentru că merită, ca să știți pe cine aplaudați, în septembrie, la Costinești.

Mihaela Velicu, 27 ani, din Constanța
Studii: U.N.A.T.C. București, secția Actorie, promoția 2012, clasa prof. univ. dr. Doru Ana
Participă la Gala HOP 2016, la secțiunea Individual, cu Julieta Mea (texte din piesa Romeo și Julieta și Sonetul 116 de William Shakespeare)

Rareș Tileagă: Cine este Mihaela?
Mihaela Velicu: E actriță. E balanța din Constanța.

R. T.: Cum vedeai teatrul, înainte de facultate, și cum îl vezi acum?
M. V.: Credeam foarte tare în talent. Acum nu știu exact ce e ăla. Acum văd mai multă muncă, înțelepciune, pasiune spre nebunie.

R. T.: Spune-mi un nume care te-a marcat, ca actriță, în cel mai bun sens.
M. V.: Raluca Aprodu.

R. T.: Povestește, pe scurt, cel mai amuzant lucru care ți s-a întâmplat, ca actriță.
M. V.: Am dat tare cu capu’ de o bară, alergând din scenă în culisele Teatrului de Comedie, la Sala Nouă. N-a văzut nimeni, dar a răsunat în toată sala. Am avut 2 secunde de tentativă de leșin, dar, probabil, adrenalina spectacolului (Yom Kippur) m-a făcut să reintru în scenă cu un mare cucui, dar fără dureri.

R. T.: Cât de mult contează pentru tine oamenii din sală, atunci când joci?
M. V.: Enorm. Sunt diferiți. De fiecare dată. Și se întâmplă ca cererea să nu se pupe cu oferta. La spectacolele pentru copii am avut un singur mare lucru de învățat. Nu minți! Copiii te taxează. Verbal. E greu, dar și sublim când reușești să îi iei cu tine în poveste.

R. T.: Crezi în aplauze?
M. V.: Nu prea înțeleg întrebarea. Eu la aplauze mă rușinez tare. Mereu. Cică nu e bine. Cică e o anume conduită. Trebuie să stai drept, cu capul sus, zâmbind. Nu știu. Oamenii, dacă vor să aplaude, aplaudă. Dacă nu, câteodată parcă tot aplaudă. Treaba lor. Tu, ca actor, știi ce ai făcut în scenă, indiferent de intensitatea lor.

R. T.: Cât de mare este distanța între ceea ce visezi să faci și ceea ce faci acum?
M. V.: Sunt o mare visătoare. De multe ori mă cert că dorm pe mine, în loc să înfig măcar un picior în pământ. Alteori mă las în pace. Dar nu-mi permit niciodată să nu visez departe. Eu cred foarte tare în pași mărunți. Deci, e o distanță uriașă. Dar nu imposibilă.

R. T.: Ce îți place în teatrul românesc?
M. V.: Să văd spectacole curajoase. Să văd autoironie, întrebări care macină și umor fin.

R. T.: Ce te dezamăgește în teatrul românesc?
M. V.: Stilul perimat.

R. T.: Ce importanță are pentru tine critica?
M. V.: Mă aduce cu picioarele pe pământ sau mă stimulează să visez mai departe.

R. T.: Ce citești?
M. V.: Sunt pe plajă și citesc Kant – Despre frumos și bine. Asta a picat. Și am terminat Lecții de magie a lui Elizabeth Gilbert. Variat.

R. T.: Ce altceva, în afară de teatru, îți ocupă mintea în fiecare zi?
M. V.: Dacă i-am aruncat mingea de 30 de ori câinelui meu. Încerc să mă duc la sală, la cursul de yoga și, dacă nu mă duc, să mă gândesc intens la ce bine m-aș fi simțit dacă m-aș fi dus. Mă uit la mai toate turneele de tenis. Ce gătesc? Și, dacă nu gătesc, merg în plimbare cu iubitul meu. Apoi la Mega Image să luăm mâncare gătită.

R. T.: De ce lucruri te temi, ca actriță?
M. V.: Să fiu leneșă.

R. T.: Enumeră câteva lucruri care te fac să te simți vie.
M. V.: Râsul, animalele, câteodată doar o privire. Și, ironic, să visez.

R. T.: Ce înseamnă pentru tine expresia „să dai din coate”?
M. V.: Să fii mic.

R. T.: Ce i-ai spune unui tânăr absolvent de liceu, care vrea să facă Actoria?
M. V.: Baftă și iubește-te!

R. T.: Ce regizor ai vrea să te sune?
M. V.: Nu vreau să dau nume. Îmi place noul val de tineri regizori. Îmi plac oamenii pasionați care pornesc cu încredere, dar lasă și loc de dubii. Îmi plac regizorii care află împreună cu trupa.
Nu m-ar deranja să mă sune Iñárritu. Și visez.

R. T.: Cum înțelegi succesul?
M. V.: Ceva de care nu știu să mă bucur.

R. T.: Când ai început să te gândești serios la teatru? Și, mai ales, de ce?
M. V.: Prin anul II de facultate, la lucrul cu textele lui Cehov. Mi-am dat seama că trebuie să port pe umeri un om pe scenă.

R. T.: Ce înseamnă pentru tine HOP?
M. V.: O ocazie extraordinară pentru a avea întâlniri. Acele întâlniri. Un antrenament benefic pentru minte și corp. Poate și câteva revelații.

Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, august 2016

S-a mutat din Cluj (unde vedea teatrul din geamul bucătăriei) în București, unde face cam 20 de minute până la cel mai apropiat teatru. Dar nu-i bai, ca să vorbim pe limba ardeleanului Tudor: importantă e nu distanța geografică, ci distanța între cine ești și cine vrei să fii. Între „unde sunt” și „unde vreau să ajung”. Asta crede Tudor, asta spune și pentru asta s-a pregătit: să ajungă departe, la un „departe” care înseamnă nu metri, ci profesionalism, calitate, artă.
Nu sunt cuvinte mari; sunt reperele normale unui actor tânăr, gata de drum. Citiți interviul de mai jos, cu actorul Tudor, ca să știți pe cine aplaudați, în septembrie, la Costinești.

Tudor-Răzvan Morar, 23 ani, din Cluj-Napoca
Studii: U.N.A.T.C. București, secția Actorie, promoția 2014, clasa prof. univ. dr. Florin Zamfirescu
Participă la Gala HOP 2016, la secțiunea Grup, cu spectacolul Visul lui Ariel, producție independentă

Rareș Tileagă: Cine este Tudor?
Tudor Morar: Tata lor. Un ardelean... Bla, bla, bla.

R. T.: Cum vedeai teatrul, înainte de facultate, și cum îl vezi acum?
T. M.: Înainte de facultate vedeam teatrul din geamul bucătăriei (în Cluj locuiesc în centru, vis-à-vis de Teatrul Național). Acum, că m-am mutat în București, îmi ia vreo 20 de minute până să-l văd. Sunt și eu glumeț... Încă din liceu am prins gustul pentru această meserie; consider arta actorului o meserie, nu un hobby. Am terminat liceul cu profil vocațional „Octavian Stroia”, secția Artă Dramatică, sub îndrumarea doamnei profesoare Melania Ursu în primii doi ani, iar mai apoi a doamnei profesoare Rodica Lăpuște – profesoare care au avut grijă ca eu să iubesc această meserie și cărora le rămân pe veci recunoscător. Până să termin cinci ani de studiu, consideram teatrul ca fiind cea mai frumoasă formă de expresie. Le îmbină pe toate – poezie, expresivitate corporală, muzică, lumini – pentru a transmite un mesaj (sau nu). O meserie invincibilă, mereu proaspată, satisfăcătoare și nobilă. După acești ani de studiu, părerea mi-a rămas neschimbată, însă i-am mai descoperit un atribut: teatrul e dur. Pe cât este de frumos, estetic și armonios, pe atât este de dur și de nemilos. Am învățat că teatrul, mai presus de toate, înseamnă rigoare și disciplină. Matematică. E un tărâm în care nu există loc pentru jumătăți de măsură. Dacă nu-i acorzi respectul și importanța cuvenite, vor exista consecințe.

R. T.: Spune-mi un nume care te-a marcat, ca actor, în cel mai bun sens.
T. M.: Victor Borge. Prințul clovn al Danemarcei. Actor, comediant, pianist. L-am descoperit după ce am început să studiez pianul.

R. T.: Povestește, pe scurt, cel mai amuzant lucru care ți s-a întâmplat, ca actor.
T. M.: Odată, cineva m-a rugat să-l împrumut.

R. T.: Cât de mult contează pentru tine oamenii din sală, atunci când joci?
T. M.: Fie că e un om în sală, fie că sunt 100, fie că sunt 1.000, am să investesc aceeași energie de fiecare dată când voi urca pe scenă. Încerc să nu mă gândesc prea mult la „cine” e în sală, pentru că există o mare probabilitate să mă încarc cu emoții care pot fi distructive.

R. T.: Crezi în aplauze?
T. M.: Cred. Cred că e cea mai bună recompensă pe care o poți primi în urma unei reprezentații sincere. De asemenea, oamenii au fost instruiți să aplaude indiferent de produsul la care au fost martori. Nu știu să existe reprezentații care să se sfârșească fără aplauze. Le vei primi chiar dacă a fost jalnic. Iar tu vei ști când e jalnic. Și vei primi aplauzele. Și știi ce gust vor avea. Așa că ai grijă să fie bine!

R. T.: Cât de mare este distanța între ceea ce visezi să faci și ceea ce faci acum?
T. M.: Principala sursă a suferinței umane este discrepanța dintre eul real și eul ideal, dintre cine ești și cine ți-ai dori să fii. Mă bucur de tot ceea ce pot face astăzi și încerc să tratez lucrurile cu profesionalism fără a mă gândi prea mult „unde să ajung”. Cred că așa ajungi cel mai departe – orice ar însemna „departe”.

R. T.: Ce îți place în teatrul românesc?
T. M.: Valul noii generații și seniorii care ne inspiră. Și Grigore Vasiliu Birlic.

R. T.: Ce te dezamăgește în teatrul românesc?
T. M.: Faptul că nu se prea lasă ajutat.

R. T.: Ce importanță are pentru tine critica?
T. M.: Feedback-ul nu poate decât să îți ducă produsul mai departe. Fie că e pozitiv, fie că e negativ. Dacă relația artist – critic e una sinceră, amândoi câștigă.

R. T.: Ce citești?
T. M.: În ultima perioadă am citit – pentru lucrarea mea de disertație Muzica în teatru și teatrul în muzică – Adolphe Appia, Aristotel, Antonin Artuad, Gordon Craig, Richard Wagner, etc. Îmi place teatrul și nuvelele lui Samuel Beckett și Edgar Allan Poe.

R. T.: Ce altceva, în afară de teatru, îți ocupă mintea în fiecare zi?
T. M.: Muzica.

R. T.: De ce lucruri te temi, ca actor?
T. M.: De un partener care nu cunoaște generozitatea.

R. T.: Enumeră câteva lucruri care te fac să te simți viu.
T. M.: Muzica, teama, munca, succesul, râsul, înălțimea, oamenii.

R. T.: Ce înseamnă pentru tine expresia „să dai din coate”?
T. M.: Să știi că nu îți este locul undeva, dar cu toate astea să vrei să fii acolo. Mulți dau din coate fără ca măcar să știe încotro dau din coate. Nu trebuie să dai din coate. E imposibil să nu se întâmple ceva bun dacă ești sincer, în primul rând, cu tine.

R. T.: Ce i-ai spune unui tânăr absolvent de liceu, care vrea să facă Actoria?
T. M.: Multă baftă!

R. T.: Ce regizor ai vrea să te sune?
T. M.: Alexandru Dabija / Yuri Kordonsky.

R. T.: Cum înțelegi succesul?
T. M.: Activitate permanentă în profesie și echilibru în viața personală înseamnă succes pentru mine.

R. T.: Când ai început să te gândești serios la teatru? Și, mai ales, de ce?
T. M.: Am început să mă gândesc serios la teatru când mi-am dat seama că pot să fac asta și că vreau să trăiesc din asta. Mai exact, de prin liceu.

R. T.: Ce înseamnă pentru tine HOP?
T. M.: Oportunitatea de a-mi cunoaște o parte din generație și privilegiul de a-mi spune povestea.

R. T.: Cum se face că ai ales, la HOP, participarea în grup, în defavoarea celei individuale?
T. M.: La început (6/7 iulie) vroiam să mă pregătesc pentru secțiunea Individual. M-am înscris la preselecție cu un moment intitulat Trichard. Mai apoi, împreună cu Marian Olteanu și Florin Crăciun, am hotărât să pregătim un moment pentru secțiunea de grup. Cum în fiecare zi ne întâlneam de la orele 11:00 / 12:00, pentru repetiții, și munceam până în jurul orei 20:00, mi-a rămas prea puțin timp pentru a investi și în exercițiul la care mă gândisem inițial. Am hotărât că e mai profesionist și mai corect să nu alerg după doi iepuri și să mă concentrez asupra unuia singur.

Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, august 2016