Dacă vă imaginați cumva că viața de actor e numa’ versuri, aplauze și glorie, s-ar putea să fiți un pic off-date. Lucian ne povestește, mai jos, o fază petrecută într-un sat, pe scena unei case de cultură ca vai de capul ei. Cum clădirea nu avea încălzire, toate momentele care începeau în centrul scenei se terminau într-un colț, unde era un proiector, adică unica sursă de căldură din sală. Poftim glorie și poezie.
Citiți, de fapt, întreg interviul cu Lucian Ionescu, participant la Gala HOP, ca să știți pe cine aplaudați, în septembrie, la Costinești.

Lucian Mihai Ionescu, 26 de ani, din București
Studii: U.N.A.T.C. București, secția Actorie, promoția 2012, clasa prof. univ. dr. Olga Delia Mateescu și conf. univ. dr. Paul Chiribuță
Participă la Gala HOP 2016, la secțiunea Grup, cu spectacolul http://error500 (texte de William Shakespeare), regizor Vlad Trifas

Rareș Tileagă: Cine este Lucian?
Lucian Ionescu: Eu.

R. T.: Cum vedeai teatrul, înainte de facultate, și cum îl vezi acum?
L. I.: Înainte de facultate nu prea vedeam teatru, așa că nu prea aveam o părere despre el. Acum îl văd ca pe un spațiu mic în care, cu fiecare rol, pot descoperi lumea.

R. T.: Spune-mi un nume care te-a marcat, ca actor, în cel mai bun sens.
L. I.: O să merg pe mâna altor 1.000.000 de actori care ar spune asta și o să răspund: Al Pacino.

R. T.: Povestește, pe scurt, cel mai amuzant lucru care ți s-a întâmplat, ca actor.
L. I.: În anul I de master am jucat o producție de commedia dell’arte, în comuna Băilești, la casa de cultură de acolo. În sală erau în jur de 5 grade, clădirea neavând încălzire. Toate momentele care începeau pe centrul scenei se terminau în colțul din stânga al avanscenei, acolo fiind plantat un proiector, care era singura sursă de căldură din acea sală. Imagine...

R. T.: Cât de mult contează pentru tine oamenii din sală, atunci când joci?
L. I.: Ei sunt cam cei mai importanți oameni din sală, atunci când joc. Trebuie să audă, să înțeleagă, să se emoționeze, au nevoie de atenție, de privilegiul de a fi omul invizibil în toate evenimentele desfășurate în fața ochilor lor. Ne jucăm între noi, dar jucăm pentru ei.

R. T.: Crezi în aplauze?
L. I.: Daaaaaaaaaaaa!!!

R. T.: Cât de mare este distanța între ceea ce visezi să faci și ceea ce faci acum?
L. I.: Imposibil de calculat. De aceea este un vis.

R. T.: Ce îți place în teatrul românesc?
L. I.: Umorul.

R. T.: Ce te dezamăgește în teatrul românesc?
L. I.: Lipsa de profesionalism și superficialitatea.

R. T.: Ce importanță are pentru tine critica?
L. I.: Dacă e constructivă, e foarte importantă.

R. T.: Ce citești?
L. I.: Momentan, Bulgakov.

R. T.: Ce altceva, în afară de teatru, îți ocupă mintea în fiecare zi?
L. I.: Jocurile pe calculator și telefon, cărțile, rolurile pe care aș vrea să le fac, cât de repede evoluează tehnologia...

R. T.: De ce lucruri te temi, ca actor?
L. I.: De superficialitate.

R. T.: Enumeră câteva lucruri care te fac să te simți viu.
L. I.: Prietenii, teatrul, natura, mâncarea, sportul.

R. T.: Ce înseamnă pentru tine expresia „să dai din coate”?
L. I.: Să faci ca găina. Poate păcălești pe cineva că poți să zbori.

R. T.: Ce i-ai spune unui tânăr absolvent de liceu, care vrea să facă Actoria?
L. I.: Îți place? Încearcă. E o povară? Încearcă altceva, cât mai poți.

R. T.: Ce regizor ai vrea să te sune?
L. I.: Simt o capcană aici. Toți.

R. T.: Cum înțelegi succesul?
L. I.: Faci ce îți place în viață.

R. T.: Când ai început să te gândești serios la teatru? Și, mai ales, de ce?
L. I.: Când mi-am dat seama că nu vreau să stau în fața calculatorului pentru tot restul vieții, ci doar atunci când vreau să mă joc.

R. T.: Ce înseamnă pentru tine HOP?
L. I.: Atunci când sari un gard, te împiedici și, în loc să înjuri că n-ai reușit, spui HOP cu umor și data viitoare exersezi detenta.

R. T.: Cum se face că ai ales, la HOP, participarea în grup, în defavoarea celei individuale?
L. I.: Sunt adeptul lucrului în echipă și am avut ocazia să mă întâlnesc cu colegi noi și texte și situații pe care nu le-am studiat până acum.

Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, august 2016

Când l-am întrebat pe Marian cine e, n-a știut să-mi zică. A tăcut. Omul are 24 de ani și încă nu știe ce ar putea spune, într-o propoziție, despre el însuși.
Dacă pe mine m-ar fi întrebat cineva cine sunt, când eram de vârsta lui, aș fi zis niște chestii patetice, complicate, niște fraze din-alea cu aere de aforism... Acum, însă, nici eu n-aș ști ce să zic. Aș tăcea. Îl înțeleg pe Marian.
De fapt, s-ar putea ca lucrurile pe care le-ar spune Marian despre el însuși să nu fie sub formă de cuvinte. S-ar putea să fie sub formă de teatru. Așa că haideți la Gala HOP, ca să-l vedeți pe Marian. Ca să știți pe cine aplaudați, în septembrie, la Costinești.

Marian Gabriel Olteanu, 24 de ani, din Vaslui
Studii: U.N.A.T.C. București, secția Actorie, promoția 2016, clasa prof. univ. dr. Florin Zamfirescu
Participă la Gala HOP 2016, la secțiunea Grup, cu spectacolul Visul lui Ariel

Rareș Tileagă: Cine este Marian?
Marian Olteanu: Nu știu cine e Marian...

R. T.: Cum vedeai teatrul, înainte de facultate, și cum îl vezi acum?
M. O.: Înainte credeam că tot ce trebuie să faci e să înveți un text, să-l zici frumos, să-ți iei aplauze și să ieși de pe scenă. Acum mi se pare că totul e matematic. Iar asta necesită multe ore de repetiție.

R. T.: Spune-mi un nume care te-a marcat, ca actor, în cel mai bun sens.
M. O.: James Thiérée.

R. T.: Povestește, pe scurt, cel mai amuzant lucru care ți s-a întâmplat, ca actor.
M. O.: În anul III jucam Ondine, de Giraudoux. Îl jucam pe Regele Ondinilor. La pauză se ridică o trapă de pe scenă și rămâne un gol acolo. Trebuia să ajung în culise și am zis să n-o mai iau prin culise, să-mi deranjez colegii, pentru că nu prea era spațiu; așa că am trecut prin scenă. Lumina de serviciu se închisese, era beznă și eu căutam pantalonul care dădea în culise. Ia ghici, am căzut sub scenă. Colegii au venit la mine râzând, încercând să mă ajute... Nu m-au ajutat deloc, doar se uitau și râdeau de mine că am căzut acolo și că nu mai puteam să respir. În fine, s-a tras cortina. Eu nu trebuia să fiu acolo, am sărit direct în culise și la următoarea intrare a mea în scenă trebuia să vorbesc tare și nu puteam... „Ondine drăcească? Hahaha” (replică pe gâfâială). A fost funny pentru ei. Apropo, încă mai am semnul pe spate.

R. T.: Cât de mult contează pentru tine oamenii din sală, atunci când joci?
M. O.: Încă mă influențează dacă vine cineva în care eu am încredere ca actor / scenograf / coregraf / regizor... Dar nu așa de tare încât să mă scoată din treaba mea cu totul.

R. T.: Crezi în aplauze?
M. O.: Cred în aplauzele care mă felicită pe bună dreptate.

R. T.: Cât de mare este distanța între ceea ce visezi să faci și ceea ce faci acum?
M. O.: Nu visez la ceva anume, simt că pot să fac multe chestii faine pe actorie și, când am ocazia, încerc să fac asta. Mă gândesc să fac fiecare rol cât mai mișto pentru mine, nu pentru public... Cred că dacă mie-mi place mult ce joc, o să placă și publicului.

R. T.: Ce îți place în teatrul românesc?
M. O.: Îmi place când văd că se încearcă ceva nou.

R. T.: Ce te dezamăgește în teatrul românesc?
M. O.: Lenea...

R. T.: Ce importanță are pentru tine critica?
M. O.: E bine să existe critici care să știe cum să facă asta... Mi-ar plăcea să vină la repetiții să vadă cum se repetă... Ar fi interesant și pentru noi.

R. T.: Ce citești?
M. O.: Balanța de Ion Băieșu.

R. T.: Ce altceva, în afară de teatru, îți ocupă mintea în fiecare zi?
M. O.: Muzica, cântatul la chitară...

R. T.: De ce lucruri te temi, ca actor?
M. O.: Să n-am de lucru și, dacă am, să n-am decât șușanele.

R. T.: Enumeră câteva lucruri care te fac să te simți viu.
M. O.: Mâncarea, dansatul, cântatul.

R. T.: Ce înseamnă pentru tine expresia „să dai din coate”?
M. O.: Nu cred în competiție, trebuie să muncești tu cu tine.

R. T.: Ce i-ai spune unui tânăr absolvent de liceu, care vrea să facă Actoria?
M. O.: S-o facă dacă așa simte. Așa am simțit, așa am făcut.

R. T.: Ce regizor ai vrea să te sune?
M. O.: Ostermeier.

R. T.: Cum înțelegi succesul?
M. O.: Să-ți propui ceva și s-o faci.

R. T.: Când ai început să te gândești serios la teatru? Și, mai ales, de ce?
M. O.: Prin liceu am jucat în două filmulețe și într-o piesă de teatru. Tot ce țin minte e că mi-a plăcut senzația de pe scenă. Apoi în clasa a XII-a am zis că asta e, teatru.

R. T.: Spuneai, într-un interviu din 2014, că „în zilele noastre trebuie să știi cum să te vinzi”. Tu ai ști cum se face asta? Ce pericole crezi că există, odată cu vânzarea?
M. O.: Să te vinzi acum înseamnă să muncești mult. Nici o muncă nu e în zadar, iar asta o să se vadă.

R. T.: Ce înseamnă pentru tine HOP, având deja experiența participării din 2014?
M. O.: Cantonament.

R. T.: Cum se face că ai ales, la HOP, participarea în grup, în defavoarea celei individuale?
M. O.: Așa am simțit.

Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, august 2016

Când cineva îți spune că a plecat de acasă ca să facă teatru, că pentru asta luptă, că o s-o facă atât cât e nevoie ca să ajungă unde și-a propus și că nici atunci n-o să se oprească, îți vine să te dai din cale, să nu dea peste tine.
Andrada Fuscaș, actriță, e un astfel de „mașinărie”. Și, având concepțiile de viață bazate pe efort și structură, îi plac spectacolele grele, muncite, sincere. Îi plac lucrurile făcute cap-coadă. Iată, mai jos, un interviu puternic și interesant cu Andrada, ca să știți pe cine aplaudați, în septembrie, la Costinești.

Andrada Denisa Fuscaș, 24 de ani, din Timișoara
Studii: U.N.A.T.C. București, secția Actorie, promoția 2013, clasa prof. univ. dr. Adrian Titieni
Participă la Gala HOP 2016, la secțiunea Individual, cu ShakespearEA (texte din piesele Romeo și Julieta, Othello, Macbeth și Cum vă place, de William Shakespeare)

Rareș Tileagă: Cine este Andrada?
Andrada Fuscaș: Andrada este o fată venită din Timișoara la facultatea de teatru, și de atunci nimic nu o mai poate opri. Nu provin dintr-o familie de artiști, am făcut liceul „Ion Vidu” din Timișoara, secția Actorie. Mă consider o persoană muncitoare, care luptă până în ultimul moment pentru visul ei, îmi plac provocările și nu mă dau la o parte când vine vorba de muncă. Cu cât mai greu, cu atât mai bine.

R. T.: Cum vedeai teatrul, înainte de facultate, și cum îl vezi acum?
A. F.: Îl vedeam ca pe o lume total necunoscută, dar interesantă. Acum, am mai învățat cu ce „se mănâncă” teatrul, dar tot simt că mai sunt multe de descoperit. În fiecare zi înveți câte ceva, iar asta îmi place.

R. T.: Spune-mi un nume care te-a marcat, ca actriță, în cel mai bun sens.
A. F.: Olga Tudorache.

R. T.: Povestește, pe scurt, cel mai amuzant lucru care ți s-a întâmplat, ca actriță.
A. F.: Eram la admitere, la facultate, ultima probă. Aveam o povestire destul de lungă, de Ion Băieșu. Am învățat din ea atât cât am putut, dar de la jumate încolo nu îmi intra în cap de nici un fel. Toată lumea îmi zicea: „Stai liniștită, nu o să te lase să o zici pe toată”. Cumva, cu asta m-am liniștit. A urmat momentul în care trebuia să zic povestirea. M-am așezat pe scaun și am început. La un moment dat, trebuia să zic că „gelozia e o boală ce nu se vindecă decât odată cu dragostea”, iar eu am început cu „dragostea e o boală ce...” și mi-am dat seama că am greșit făcând o grimasă de vai de mine ce s-a întâmplat... Oamenii din juriu s-au speriat și m-au întrebat ce s-a întâmplat, iar eu am luat mâinile de pe față și am zis: „Am greșit! Pot să reiau propoziția?” Toată lumea a început să râdă și mi-au dat voie să continui. Am reluat ca și când nimic nu s-a întâmplat și am continuat povestirea. Dar mă apropiam de jumate... Nu m-am pierdut, nu am oprit cu pretextul că nu mai știu cuvânt cu cuvânt povestirea, așa că am continuat să o zic cu cuvintele mele. Se simțea faptul că nu mai erau cuvintele lui Băieșu, dar cu toate astea m-au lăsat să o zic până la final. Am crezut că până aici mi-a fost și că nu am să trec de această probă. Cu toate astea, am intrat la facultate. Când am ieșit, mie nu mi se părea nimic de râs, dar acum, când îmi amintesc, râd.

R. T.: Cât de mult contează pentru tine oamenii din sală, atunci când joci?
A. F.: Cel mai mult contează oamenii din sală, atunci când joci. Se întâmplă un anumit schimb de energie între actori și cei din sală, în timpul spectacolului și chiar cred că și de ei depinde mult cum iese spectacolul în acea seară. Dacă vor să intre în jocul tău și să fie prezenți cu tine... sau preferă să se miște, să stea pe telefoane sau ce mai vor ei să facă.

R. T.: Crezi în aplauze?
A. F.: Haha. Cred că sunt importante aplauzele. Ele sunt răsplata pentru tine, ca actor. Niciodată nu sunt la fel, așa cum nici un spectacol nu e la fel ca altul.

R. T.: Cât de mare este distanța între ceea ce visezi să faci și ceea ce faci acum?
A. F.: Cred că sunt pe un drum bun. Visez să fac actorie, pentru asta am venit în București la facultate și pentru asta lupt și muncesc. Și am să o fac atât cât este nevoie, să ajung unde mi-am propus. Și nici acolo nu am să mă opresc.

R. T.: Ce îți place în teatrul românesc?
A. F.: Îmi place când văd spectacole sincere, muncite și grele. Care să mă ia cu ele, să mă fascineze.

R. T.: Ce te dezamăgește în teatrul românesc?
A. F.: Nu pot să zic că mă dezamăgește ceva anume, dar în schimb nu-mi place când văd delăsarea colegilor mai mari sau faptul că, dacă joci de câțiva ani, gata, știi tot și nu te mai implici la fel cum o făceai înainte.

R. T.: Ce importanță are pentru tine critica?
A. F.: Cred că e important să știi cam pe unde te afli în acest drum, dacă e bine sau nu ce faci. Dar nici să te afunzi atunci când te critică cineva drastic, să iei ce crezi că e bine pentru tine și să accepți că mai și greșești.

R. T.: Ce citești?
A. F.: Romane, teatru, poezie.

R. T.: Ce altceva, în afară de teatru, îți ocupă mintea în fiecare zi?
A. F.: În mare parte teatrul îmi ocupă mintea și felul cum pot să ajung să fiu un actor complet. Aici intră și partea de mișcare, canto, vorbire. Îmi place să ascult multă muzică, de tot felul, să cânt.

R. T.: De ce lucruri te temi, ca actriță?
A. F.: De eșec.

R. T.: Enumeră câteva lucruri care te fac să te simți vie.
A. F.: Cântatul, dansatul, drumurile necunoscute, provocările și râsul. Îmi place să râd mult.

R. T.: Ce înseamnă pentru tine expresia „să dai din coate”?
A. F.: Să lupți pentru ceea ce vrei, să nu renunți.

R. T.: Ce i-ai spune unui tânăr absolvent de liceu, care vrea să facă Actoria?
A. F.: Dacă e sigur că asta își dorește, nu e o meserie ușoară și că, indiferent de greutățile pe care le va întâmpina, să nu renunțe la visul lui, oricât de imposibil ar părea.

R. T.: Ce regizor ai vrea să te sune?
A. F.: Yuri Kordonsky.

R. T.: Cum înțelegi succesul?
A. F.: Succesul este ceva trecător. Trebuie să muncești mult ca să-l atingi, iar atunci când l-ai atins, lucrurile nu se opresc acolo, pentru că trebuie să știi să-l menții.

R. T.: Când ai început să te gândești serios la teatru? Și, mai ales, de ce?
A. F.: Eram în clasa a IV-a când am văzut primul spectacol de teatru. Eram fascinată de ce fac acei actori pe scenă și mă întrebam ce simt ei când sunt în fața noastră. Mi s-a părut o lume incredibilă și, de atunci, am știut că asta vreau să fac. Am dat la liceul de actorie, iar asta a devenit principalul scop în viață. Să învăț și să adun cât mai multă informație, ca să fiu cât mai bună, să ajung să joc în fața multor oameni.

R. T.: Ce înseamnă pentru tine HOP?
A. F.: O super-șansă. Un mare HOP în drumul meu, ca actor.

Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, august 2016

Când l-am întrebat pe actorul Bogdan Florea ce-l face să se simtă viu, mi-a zis „55 km/h pe schiuri”. Ei bine, ca unul care știe ce înseamnă 55 km/h pe schiuri, instructor de schi fiind, sunt curios să-l văd pe Bogdan pe scenă. Cred că ceva din nebunia coborârii „pe scânduri”, în ger și viscol, se simte, într-un fel sau altul, în jocul lui pe scenă. De fapt, sunt convins de asta.
Iată un interviu imprevizibil și sincer cu acest Bogdan, care în copilărie vroia să fie Tom Cruise, dar pe care soarta l-a făcut, din fericire, participant la Gala HOP. Citiți mai jos, ca să știți pe cine aplaudați, în septembrie, la Costinești.

Bogdan-Emilian Florea, 24 de ani, din Petroșani
Studii: U.N.A.T.C. București, secția Actorie, promoția 2015, clasa prof. univ. dr. Doru Ana
Participă la Gala HOP 2016, la secțiunea Grup, cu spectacolul http://error500 (texte de William Shakespeare), regizor Vlad Trifas

Rareș Tileagă: Cine este Bogdan?
Bogdan Florea: Pentru cine? Sunt copil, fiu, frate, verișor, prieten, iubit, fost iubit, unu’ care mi-a aprins o țigară, un geniu, un fraier, un rău, un generos, e tăios, e romantic, e dement, e cuminte... Habar nu am. Bogdan Florea are 24 de ani, 72 kg, 1.80 m. Sunt actor și sunt disponibil pentru perioada de repetiții sau de filmare...

R. T.: Cum vedeai teatrul, înainte de facultate, și cum îl vezi acum?
B. F.: Teatrul e locul în care imposibilul devine posibil. Așa l-am văzut atunci și așa îl văd și azi.

R. T.: Spune-mi un nume care te-a marcat, ca actor, în cel mai bun sens.
B. F.: Tom Cruise.

R. T.: Povestește, pe scurt, cel mai amuzant lucru care ți s-a întâmplat, ca actor.
B. F.: S-a rupt patul pe scenă, în timpul spectacolului, iar noi trebuia să mai jucăm cu el destul de mult. Așa că am intrat în scenă și am improvizat o situație timp de 3-4 minute, cât a durat să-l reparăm. Am motivat intrarea, am rezolvat patul împreună cu colegii de scenă, iar totul a decurs conform planului inexistent. Imediat ce am ieșit din scenă am explodat de râs. De bucurie. De extaz. A fost o reală victorie.

R. T.: Cât de mult contează pentru tine oamenii din sală, atunci când joci?
B. F.: Contează sa fie! Am jucat și la 600 de suflete, și la șase suflete. Ești profesionist. Îți faci treaba. Dar parcă o faci mai bine dacă e și lume în sală.

R. T.: Crezi în aplauze?
B. F.: Depinde de ce cred eu că am făcut. Da. Nu.

R. T.: Cât de mare este distanța între ceea ce visezi să faci și ceea ce faci acum?
B. F.: Distanța nu e foarte mare. Înălțimea, însă... E puțin de urcat.

R. T.: Ce îți place în teatrul românesc?
B. F.: Că ai unde să mergi ca să te deconectezi, să te bucuri și să înveți.

R. T.: Ce te dezamăgește în teatrul românesc?
B. F.: Că uneori te conectezi mai rău, te enervezi și pleci mai prost. Dar până la urmă... Riscul ăsta apare peste tot.

R. T.: Ce importanță are pentru tine critica?
B. F.: Mică. Dar mă motivează. Asta e o certitudine. Știu că nu pot să împac pe toată lumea și când merit să fiu ars... Merit să fiu ars. Încasez, analizez, procesez, concluzionez și totul e bine. Mergem mai departe. Știu mai multe despre ce cred alții despre mine. Nu poate fi ceva rău, nu? Iar când e ceva de bine, e și mai bine.

R. T.: Ce citești?
B. F.: Acum, Mizerabilii. O să vedeți în toamnă de ce.

R. T.: Ce altceva, în afară de teatru, îți ocupă mintea în fiecare zi?
B. F.: Filmul.

R. T.: De ce lucruri te temi, ca actor?
B. F.: De banalitate, de clișeu și de lipsa de inspirație.

R. T.: Enumeră câteva lucruri care te fac să te simți viu.
B. F.: Prima intrare în scenă, dragostea, 55 km/h pe schiuri, muzica, luna plină, visele...

R. T.: Ce înseamnă pentru tine expresia „să dai din coate”?
B. F.: Că nu stai foarte bine și că trebuie să faci un efort mai mare ca să ajungi unde vrei. Sau că gesticulezi mult, gros si prost.

R. T.: Ce i-ai spune unui tânăr absolvent de liceu, care vrea să facă Actoria?
B. F.: Îți place teatrul sau de tine în teatru? Și, în funcție de ce răspunde, îl las să trăiască sau nu... Nu chiar... Cred că dacă vrea să facă e suficient. Se face, nu se vorbește despre. Încerci? Reușești? Bine. Nu reușești? La anu’... Dar să mergi în fața șansei tale CA TINE, nu CA ALTCINEVA!

R. T.: Ce regizor ai vrea să te sune?
B. F.: Sunt atât de mulți și în România, și dincolo de granițele țării noastre, și de teatru și de film... Dar dacă e ce vreau eu, atunci e Christopher Nolan.

R. T.: Cum înțelegi succesul?
B. F.: Este un efect temporar.

R. T.: Când ai început să te gândești serios la teatru? Și, mai ales, de ce?
B. F.: 7 ani, pe canapea, la TV, în sufragerie, acasă, după ora 22:00. Days of Thunder. Era prima dată când întrebam de numele unui actor... E vorba de Tom Cruise. Și cred că era prima dată când vedeam treaba asta ca pe o meserie. Nu știam exact cu ce se mănâncă, dar știam că vreau și eu să fac ce face el. După care a apărut în diferite ocazii pe ecranul televizorului din sufragerie și... a fost același gând de fiecare dată. Vreau să fac și eu ce face el. Probabil din cauza asta filmele de la 22:00 erau +12.

R. T.: Ce înseamnă pentru tine HOP?
B. F.: O întâlnire cu parfum de șanse, cu oameni noi care se află în aceeași situație ca tine, multă simpatie, empatie, imaginație, și mai vedem în septembrie...

R. T.: Cum se face că ai ales, la HOP, participarea în grup, în defavoarea celei individuale?
B. F.: Am crezut că nu mai am timp și de individual. Când a fost prea târziu, mi-am dat seama că aveam. Anul viitor.

Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, august 2016