MMXX

Știți, când spui „film”, spui intrigă, spui spectaculos, spui poveste cap-coadă, final puternic, efecte speciale, sunet excepțional, vedete, coloană sonoră pe care îți vine s-o cauți pe net și s-o pui pe urmă în playlist-ul tău. Cu mici aproximări, când vine vorba de cinema, cam aici sunt așteptările populației de pe întreg globul pământesc.

Cristi Puiu, prin cel mai recent film al său, le contrazice pe toate. Tocmai de aceea, aș vrea să fiți conștienți de la bun început că ceea ce vă așteaptă în sală, după ce se sting luminile, n-are legătură cu obișnuințele cinefilice de larg consum. Așa cum un tablou cubist pare un nonsens în raport cu Caravaggio, sau în modul în care cadențele solo la pian din concertele lui Rachmaninoff par dizarmonii pentru urechile cuiva care ascultă doar Julio Iglesias, MMXX va fi o bătaie de cap pentru cineva care vede doar Netflix. Ba mai mult, crezând că, dacă ați mai văzut câte ceva din noul cinema românesc – adică orice semnat de Puiu, Porumboiu, Mungiu, Jude, Crișan, Muntean, Sitaru –, veți ști cum va fi MMXX (în traducere „2020”, pentru că așa se numește filmul), s-ar putea să aveți dreptate doar pe jumătate. Nu încerc prin acest discurs să vă sperii, să descurajez cumpărarea de bilete, Doamne ferește, dar e bine să știți în ce ape se scaldă MMXX și, dacă ați ajuns în sală, care sunt butoanele pe care trebuie să le apăsați, în voi înșivă, ca să îl savurați cât de cât. Sau măcar să stați până la capăt.

Patru episoade într-un film. Patru episoade, intitulate referențial, separate între ele ca poveste, dar legate prin câte un personaj care a fost în episodul anterior și continuă în celălalt, însă cu altă importanţă și altă implicare. Pe scurt, asta e fundația pe care stă MMXX. Structura. Așezarea „în teren”. În plus, ceea ce le este comun celor patru episoade și ține totul la un loc, ca temă, pare a fi un fel de nevoie umană de descărcare prin vorbit. Țineți minte acest lucru și luați-l exact așa cum sună. Să nu uităm, anul acestor povești e 2020, care cred că prin simpla lui rostire e destul să ne amintească de cea mai ciudată și pe dos perioadă trăită de fiecare dintre noi. Anul pandemiei. Anul celebru al măștii. Anul magnific al spălatului cu spirt. Anul izolării. Al fricilor. Al paranoiei. Al încarcerării în casă. Al depresiilor pe bandă. Al divorțurilor. Al sinuciderilor. Al nervilor întinși. Al certurilor din cea mai mică chichiță.

Iată, deci, filmul lui Cristi Puiu, în cuvinte simple. Ce diferă, însă, de la un episod la altul, e felul în care această încărcătură de gânduri iese pe gura personajelor, conturându-le caracterial. În primul episod, de exemplu, avem o ședință la psiholog, filmată complet într-un plan-secvență calm, lent. Pacienta – care, dacă mă întrebați pe mine, e un unicat marca Puiu și va rămâne în tipologia cinema-ului actual, începând cu acest MMXX – e o femeie instabilă, fixistă, repezită, defensivă, care prin răspunsurile sale impulsiv-obsesive dă dovadă de o prostie de proporții galactice, stârnind hohote de râs în sală. Orice o întreabă psihologul Oana (o tânără sexy, dezinhibată, dar împrăștiată), pacienta îi răspunde pe dos și agresiv. Agresivitatea continuă cu al doilea episod, dar la un nivel de agitație care pune sângele în mișcare și aruncă în joc nervi și suspans. Oana apare și aici, dar de astă dată într-un du-te vino nebun, accelerat, încercând cu disperare să rezolve, prin telefon, o situație critică. Și, de parcă n-ar fi destul, în peisaj apare fratele Oanei, un pierde-vară care încurcă și stresează pe toată lumea, râde prost, întreabă idioţenii când e mai nepotrivit, unicul lui scop fiind să fie sigur că prăjitura de ziua lui va ieși bine. Și mai apare aici soțul Oanei, un absent în halat, un plictisit de viață care, prin vorbele lui cinice, încearcă s-o „pedepsească” pe Oana pentru un posibil adulter pe care ea l-ar fi comis. În al treilea episod îl avem din nou pe soțul Oanei, într-un dialog sec cu un coleg de serviciu care-i povestește despre o aventură bizară, pe când al patrulea episod, mutat undeva la țară, urmărește un caz criminalistic, având în primplan interogatoriul cu o victimă. Și mă opresc aici din a povesti filmul, cred că ați înțeles cum stau lucrurile și cât de rupte sunt situațiile între ele.

Dar nu ruptura sau unitatea contează în această poveste intenționat spartă narativ, ci felul în care fiecare episod devine de sine stătător și ajută la imaginea de ansamblu. Nu știu, poate am eu o fixație cu asocierile muzicale, dar tonalitățile celor patru episoade îmi sună mai mult a partitură, decât a scenariu, apropiind MMXX mai mult de o logică simfonică, decât de cinema. Structural, aici e mai mult muzică, decât film. Mai mult compozitor, decât regizor. Primul episod se deschide calm, ca un început de furtună, al doilea năvălește, al treilea calmează tonurile, pentru ca al patrulea să crească iar pulsul. Ca o simfonie. Cât despre firul roșu, acesta e unul singur: discursul verbal. Sau, mai bine zis, încărcătura de vorbe, replici, monoloage, toate țâșnite dintr-o nevoie fundamentală de autocalmare. De altfel, însăși așezarea în scenă a personajelor din aproape toate scenele trimite la un soi de poziționare pacient-terapeut, sugerând în continuu existența unei terapii. Așa că nu prea avem aici atât personaje, cât niște vorbitori care, pentru a supraviețui în carcera casnică a pandemiei, trebuie să spună ceva. Că sunt subiecte mici, că sunt subiecte mari, toate îi consumă pe vorbitori în același fel în care eroii lui Cehov se agățau de discurs și își consumau energia în vorbăria lor dezinteresată.

Filmul e plin de planuri-secvență. E o opțiune veche a lui Puiu. Și nu doar a lui, ci a majorității regizorilor români care au făcut film după 2001, de la Marfa și banii încoace, enervând publicul iubitor de Hollywood și exasperând răbdările celor care aveau impresia că un film înseamnă doar montaj viu. Aici, planul-secvență chiar contează. Îți fixează (că vrei, că nu vrei) atenția pe detalii pe care nu le-ai observa decât așa, prin filmare neîntreruptă. E ca și când ai fi un observator absent, dar constant aflat în secvența naturalistă care curge sub ochii tăi. Astfel, încet, pe nesimțite, pe lângă dialogul care umple ecranul de nervozitate, începi să simți și alte lucruri, cum ar fi decorul, care devine și el personaj (cabinetul împrăștiat; bucătăria sufocantă; odaia sărăcăcioasă de la interogatoriu, etc). E o combinație bună de vorbărie apăsătoare cu decor neliniștitor, exemple celebre fiind Moartea domnului Lăzărescu, Sieranevada și Aurora de Cristi Puiu, 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile al lui Cristian Mungiu sau Din dragoste cu cele mai bune intenții al lui Adrian Sitaru. Oricum, cinema-ul românesc geme de această preferință estetică pentru plan-secvență, deși ea uneori nu funcționează. În multe producții (în special lungmetraje), planul-secvență își pierde rostul de dragul expunerii unor scene veriste, a vieții de zi cu zi, fără ca aceste scene să contribuie tensional sau narativ și, astfel, din punct de vedere semiotic, să își piardă predicația. Adică să „moară” sub obiectivul de filmat.

Această „moarte” a sensului se întâmplă, uneori, și în MMXX. E și motivul pentru care inclusiv cei mai răbdători cinefili, cei mai pasionați followeri ai cinematografiei lui Cristi Puiu se pot foi de nervi în fotoliile lor. Sunt unele momente (înspre final) când, de dragul aruncării în joc a unor jumătăți de sens, pentru a nu da mură-n gură spectatorului și pentru a-l provoca să găsească povestea și ideea, regia pierde controlul și afundă dialogul în ceva stufos. Inutil de stufos. Sensul întârzie prea mult, tensiunea acumulată scade, importanța decorului pălește, contrastele între personaje își pierd savoarea, conflictul devine plat, iar curiozitatea spectatorului se transformă într-un chin de descifrare. Filmul devine obositor de ascuns, când ar fi putut continua pe linia limpede a primelor episoade. Nimeni nu ar fi avut de pierdut, decât poate orgoliul regizoral care a vrut, pesemne, să bifeze un mare eseu-experiment cinematografic sau un mare film de autor, cu pretenții în consecință.

MMXX nu e de plăcut, e de suportat. I se pot ierta excesele de neclaritate, așa cum unui om i se poate ierta că tușește, dacă îți spune ceva important. Vă rog să-l vedeți, cei care iubiți cinematografia.

Filmul mai rulează, în avanpremieră, la Cinema „Union” (9 noiembrie 2023, ora 19.00) și Cinema „Elvire Popesco” (6 noiembrie 2023, ora 19.30) din București, precum și în premieră, pe ecranele mari din toată țara, începând cu 11 noiembrie 2023.

România – Franța – Republica Moldova, 2023, 160’
Regie: Cristi Puiu
Scenariu: Cristi Puiu
Imagine: Ivan Grincenco; Silviu Stavilă
Distribuție (parțial): Bianca Cuculici; Laurențiu Bondarenco; Otilia Panaite; Dragoș Bucur; Dorian Boguță
Vizionare: octombrie 2023, proiecție „Les Films de Cannes à Bucarest” (București)

Four daughters

Mă aflu din nou la București, după câţiva ani de absență, de ne-scris, de ne-publicat, de ne-umblat prin festivaluri, așa că încercarea mea de a scrie despre două festivaluri (unul de film, altul de teatru), care au loc săptămâna asta în același timp, e o aroganță. E ca și când pornești de pe loc cu a cincea. Dar mă încumet.

Încep cu filmul. V-aș scrie despre un titlu despre care vă asigur c-o să mai auziți. Nu pentru că a fost premiat la Cannes sau pentru că regizoarea are o reputație bună, consolidată de-a lungul multor competiții și showcase-uri cu greutate în cinema. Nu, nu pentru reputaţii, premii şi detalii de context trebuie să vedeți un film, oricare ar fi el, ci pentru ceea ce oferă de la prima până la ultima secundă, când se sting luminile în sală. Iar Four daughters – pentru că aşa se numeşte documentarul scris și regizat de Kaouther Ben Hania – nu doar că oferă, ca să vorbim în termeni comerciali, dar, oferind, te ia din scaun și te lipește de ecran, într-un fel în care te bântuie ore întregi după ce ajungi acasă.

Tunisia, zilele noastre. O mamă și patru fiice, în ceea ce pare un reality show despre viețile lor. Adică despre căsnicia ratată a mamei și, ulterior, despre concubinajul ei dubios cu un pedofil, dar, mai ales, despre cum două dintre fiice (cele mari) au fugit de acasă pentru a intra în gruparea ISIS. Poate ați auzit la știri despre caz; eu, unul, știam ceva despre subiect, dar n-am reușit să leg ceea ce știam de ceea ce văd, în timpul proiecției, pentru că filmul e puternic nu ca poveste, ci prin modul în care mama și fetele refac povestea, pentru ca noi s-o vedem. Bineînțeles, rolul fetelor absente e jucat de două actrițe, la fel cum și rolul mamei – atunci când povestea devine prea dureroasă ca s-o mai joace – e preluat de o actriță.

Tot ce am spus mai sus sună simplu, sună generic. Lucrurile se complică abia din clipa în care persoanele își intră în rol. În propriul rol, trăit deja cu ani în urmă și care, vrând-nevrând, trezește amintiri, redeschide răni, scoate la iveală greșeli, abuzuri, intenții, spaime, blocaje. Abia atunci filmul capătă consistență, în acel fel apăsător în care doar o traumă jucată de propriile victime poate căpăta. Fiind mai aproape, deci, de psihodramă și terapie, decât de ceea ce pare a fi un documentar observațional-participativ, Four daughters intră extrem de adânc în motivațiile dramei, dezvăluind, de fapt, o suprapunere a dramei personale peste drama colectivă.

Mă gândeam la o chestie. Un bun documentar nu e neapărat filmul în care persoanele devin personaje și nu mai țin cont de cameră, comportându-se dezinvolt, ci filmul în care regizorul se apropie de ele și le câștigă atât de profund încrederea, încât le face să spună tot, chiar dacă pe bucăți și chiar dacă prin asta își compromit ceea ce noi numim „statut”. La acest nivel de dezbrăcare umană se ridică drama, împingând la suprafață niște teme care nu au cum să nu ne preocupe, azi: tradiţia arabă, cultivată sever, decisiv; religia, prezentă cvasi-fanatic până în cele mai mici detalii de viață; ruptura între tineri și bătrâni, ivită din comunicare slabă, din încăpățânare, mândrie, frustrare; deciziile proaste, luate de tineri ca reacție la abuzuri vechi.

Prin toate aceste picături de tensiune și ardere sufletească, filmul devine devastator până la incredibil, mai ales dacă e privit cu ochi de occidental. Judecând după principiile noastre de cultură, îți vine să intri în ecran și să rezolvi lucrurile cu mâna ta. Îți vine efectiv să urli la ei, să le bagi mințile în cap, să faci dreptate. Dar nu poți, pentru că tu ești aici, ei sunt acolo, iar prăpastia dintre realitățile lor și realitățile noastre e ca în pilda cu Lazăr. Ai crede că îi înțelegi, dar de fapt tu ai alte rădăcini, altă structură, altă sursă de fericire și energie. Suntem diferiți, să ne-o asumăm.

Dacă nu pentru toate astea v-am convins să vedeți acest film epuizant – a cărui teatralitate spontană îl apropie mai mult de Teatrul Oprimaților din anii ‘70 al lui Augusto Boal, decât de cinematografie –, poate vă conving să-l vedeți pentru cât sunt de frumoase personajele. Da, inclusiv fizic. Nu am mai întâlnit de mult atâta frumusețe umană în purtare, în priviri, în limbaj, atâta cursivitate și inteligență în exprimare, cum am întâlnit la cele cinci femei. E ca și când credeai că e lumea a treia, doar pentru că nivelul de trai e sub al nostru, când, de fapt, îți dai seama că noi, poate, nu am avea niciodată tăria să vorbim atât de deschis despre noi înșine.

Filmul mai rulează Duminică (29 octombrie 2023, ora 15.00), la Cinema „Victoria” din Cluj-Napoca.

Franța – Tunisia – Germania – Arabia Saudită, 2023, 107’
Regie: Kaouther Ben Hania
Scenariu: Kaouther Ben Hania
Imagine: Farouk Laaridh
Distribuție: Hend Sabri; Olfa Hamrouni; Eya Chikhaoui; Tayssir Chikhaoui; Nour Karoui; Ichraq Matar; Majd Mastoura
Vizionare: octombrie 2023, proiecție „Les Films de Cannes à Bucarest” (București)

Libertate

Într-un fel în care cred că mă pot înțelege doar cei care n-au făcut sport de ani de zile și care, dintr-o dată, se duc la sală și trag de fiare, provocând o febră musculară de coșmar, eu reîncep scrisul azi, după o pauză de 4 ani. Scrisul despre film și teatru.
Să știți că nu e ușor. M-am pornit greu. Și mă dor toate. Și abia mă mișc. Din anchilozarea intelectuală care m-a cuprins în acești 4 ani și pe care o justific prin faptul că a trebuit să-mi asigur stabilitatea pe ani buni, de acum înainte, mă trezesc cu degetele obosite de lucru, de la ciocan și bormașină, dar odihnite pentru scris la tastatură. Cu speranța că voi păstra ritmul de scris, încerc să mă repun de unul singur în funcția mea de bază – aia de pe legitimații și care zice că sunt critic de film și teatru –, și scot de la naftalină cărțile şi albumele de artă. Dar, mai ales, HDD-ul meu drag și iubit, cu filme între care se numără atât glorioasele Nopțile Cabiriei de Fellini sau The Deer Hunter al lui Cimino, cât și, să zicem, comercialul Die Hard sau subestimatul Pescuit Sportiv al lui Adrian Sitaru. Și mă simt bine, făcând asta.

*

Coc de mult timp întoarcerea mea la scris, dar așteptam un ceas prielnic.
L-am găsit.
Se numește Libertate, film românesc din 2023, semnat de Tudor Giurgiu și recent adus în sălile de cinema din toată țara. Eu l-am văzut la Alba Iulia, într-o sală în care mai încăpeau 103 spectatori – noi eram 10, iar sala are 113 locuri –, așa că am trăit din nou veșnica poveste cu filmul românesc, aia în care doi-trei rătăciți nimeresc la un film despre care nu auzi mai deloc și care pare a fi ceva în contra vântului. Ba chiar am invitat un prieten să vină cu mine la film, dar am fost refuzat. Întrebându-l de ce, răspunsul a fost scurt: „nu-mi plac filmele românești!” De ce, l-am întrebat, crezi că toate au sonor prost, final absent, subiecte „comuniste”, gri? Da, a zis omul râzând.

Şi să-i pară rău că a stat acasă, pentru că Libertate nu e cum credea: are final, are poveste și se aude (cu mici excepții de scene colective, în care subtitrarea în RO sau EN ar fi făcut diferența). A, că e gri și comunist, asta nu e vina nimănui: filmul expune un episod din zilele Revoluției Române din 1989, întâmplat la Sibiu. Spre rușinea mea, care credeam că știu destule despre decembrie ’89, habar nu aveam de momentul de la Sibiu. Dar știam despre o situație asemănătoare, de la Alba Iulia, unde mai mulți securiști (printre care și o rudă de-a mea) au fost închiși în zidurile cetății, în acele zile, sub amenințarea execuției. Și or fi fost destul scene similare, peste tot în țară.

La Sibiu, însă, nivelul la care au avut loc crimele și abuzurile este colosal. N-o să vă povestesc filmul, pentru că vreau să descoperiți cu ochii voștri ce se întâmplă acolo, dar permiteți-mi să vă spun de ce merită să-l vedeți. Episodul e descris, în rapoarte, sub numele Acțiunea Bazinul UM 01512 și se referă la lipsirea de libertate a 522 de persoane – ofițeri de Miliție și Securitate, dar și civili „pescuiți” de pe stradă – prin reținerea lor în bazinul desecat al unității militare, începând cu 22 decembrie, sub acuzația de terorism. Organizatorul acțiunii a fost lt. col. (r) Aurel Dragomir (Dragoman, în film), același care primise ordin de la Nicu Ceaușescu să pună „cartuș pe țeavă” și să tragă fără somație în popor. Cât despre bazinul unității, el a devenit în scurt timp un spațiu de tortură pentru cei închiși în el. Condițiile erau subumane, cu atât mai mult cu cât arestările fuseseră făcute fără mandat, aleatoriu, iar învinuirile au fost spontane, fie sub impulsul unor răfuieli personale între militari și milițieni, fie în contextul unor împrejurări confuze, ideale pentru găsirea unui țap ispășitor. Desculți, slab îmbrăcați, cu niște covoare întinse în bazin, pe post de pat și plapumă, cu răni deschise în urma bătăilor crunte aplicate de militari, fiind hrăniți o dată pe zi și având la dispoziție un butoi de 60 L cu apă și o singură cană la 500 de oameni, cei închiși au îndurat umilințe pe care nici unul dintre ei nu cred că vrea să și le amintească, acum. Umilințe bine orchestrate de „băieții deștepți” din armată.

Mult mai grav, însă, decât episodul bazinului e cel petrecut cu câteva ore înainte, în stradă, când soldații au tras asupra Miliției, inclusiv cu mitraliere și tunuri de tanc, fiind provocați, spun ei, de rafale suspecte de pe clădirea Miliției. Au fost uciși pe loc o mulțime de milițieni care încercau să sară gardul înspre unitate, pe de o parte pentru a scăpa de manifestanții care găsiseră arme, și, pe de altă parte, pentru a scăpa de atacul asupra sediului. Se trăgea la cea mai mică mișcare suspectă, se trăgea de frică. Se trăgea de sus, de jos, de pe acoperiș, de sub streșini, de peste tot. Sau poate erau simulatoare. Sau poate nu. Sau poate efectiv nu știm.

Ce știm cu toții e că diversiuni au avut loc peste tot, în țară, atunci, dar ce s-a întâmplat la Sibiu, în acele ore, între cele două clădiri, pe acele străzi, depășește limitele unui coșmar și capătă dimensiunile unui plan macabru premeditat. Un fel de Otopeni al Sibiului. Am citit multe din declarațiile martorilor și victimelor din acel masacru. Dar pot să vă spun că nu ajungi la nici o concluzie. E un haos fără cap și coadă, cu mărturii pe cât de șocante, pe atât de contradictorii, cu fapte care pun victima pe post de agresor și invers, cu relatări care incriminează pe același om pe care îl favorizează.

Ei bine, cu acest haos gălăgios începe filmul lui Giurgiu, ridicând de la bun început pulsul poveștii la un nivel greu de suportat, ca spectator. Cred că „revoltător” e cel mai blând cuvânt pentru a descrie starea de vizionare. Și nu, nimic nu e înflorit sau dramatizat, de dragul ecranului. Ba chiar e simplificat, ca să încapă în poveste și în cadru această învălmășeală violentă de oameni și cartușe, în care găsirea unui vinovat e pur și simplu inutilă. Că ăla sau ăsta a tras, că nu a tras, nu știm. Nu avem cum. Intenționat nu știm, fiindcă filmul nu declară asta și nu dă răspunsuri în privința celor care au apăsat pe trăgaci.

Dar dacă nu dă răspunsuri, neputând înlocui niște anchete militare ale căror blocaje sunt deja celebre, măcar filmul lui Giurgiu lămurește niște mituri idioate care s-au propagat de zeci de ani încoace. Cum ar fi, de pildă, mitul milițianului inuman. Sau al securistului dur ca oțelul. Sau al revoluționarului viteaz. Nici unul nu e cum s-ar crede, în acel bazin, care devine oala în care sunt băgați cu toții. Fiecare om e redus, prin maltratare, la o umanitate obligatorie, care-i face să fie, vrând-nevrând, buni unii cu alții. Ca-n lagăr. Toți sunt slabi, toți sunt umiliți și neîndreptățiți, toți sunt dintr-o dată egali în frică. Da, se bat, se înjură, își aduc aminte care l-a turnat pe care, victima își recunoaște călăul și îi sare la gât, plutonierul se tutuiește obraznic cu colonelul, dar pe urmă joacă toți fotbal cu o minge din șosete, fac concursuri de flotări și ciocnesc paharul, de Revelion.

Mi se pare mai aproape de experiment uman, decât de controversă și cercetare istorică acest film, care preferă personajul colectiv și energia mulțimii, opțiuni deja exersate de Giurgiu în Despre oameni și melci. Și, fiind experiment uman, accentul cade inevitabil pe om. Pe actor. Pe fețe. Pe riduri, trase în close-up, pe grimase întunecate, pe machiajul de oboseală și rană, excelent lucrate. Iar asta, în cinema, e frumos și convingător, mai ales că replicile oricum scrise deștept, personalizant, neșablonard, sunt rostite echilibrat, atent, fără umflări ieftine de emoție, fără timpi morți, cu frazare scenică bazată pe fluxul momentului. Toate acestea, de la conținutul replicii la rostirea ei, împing povestea înainte și te duc pe valul de emoție pe care ar trebui să te ducă. La fel ca în De ce eu?, cu Emilian Oprea protagonist, Giurgiu păstrează povestea în energia conversațiilor, în ceea ce poate să ascundă un cuvânt spus sau nespus. De la conflictele mici, la cele mari, totul e verbal, în film. Și este, aici, meritul absolut al actorilor care, în această orchestră, au beneficiat de momente solo, fie ele și scurtuțe, și le-au făcut să ardă pe ecran de naturalism: Costel Cașcaval, Ionuț Caras, Alexandru Papadopol, Cătălin Herlo, Toma Cuzin, Bogdan Farcaș, Nicodim Ungureanu, Emilian Oprea, Áron Dimény, Alex Bogdan, Sorin Miron, Anca Hanu, Victoria Cociaș, Mirela Oprișor. Nu-mi amintesc acum alții, lista e lungă. Și toți merită menționați, jur. Dar și mai relevant pentru întreg filmul mi se pare ce face Iulian Postelnicu, în rolul comandantului militar. Există în film, în primele secvențe, unele alunecări în generalitate, la nivel de replici și cadraj, o alunecare într-un fel de toți-știm-asta referitor la revoluție. E ceva ușor supărător, mai ales în scenele de violență, făcând acest film să pară o expunere simplistă pentru occidentali. Însă intervențiile lui Postelnicu sting, prin naturalețea lor brută, acel efect de generalitate, făcând ca cele mai comune lucruri pe care le scoate pe gură să aibă greutate. El aduce autenticitate acolo unde e puțină. Cât despre graiul regional, vorbit la Sibiu, el e articulat corect de prea puțini actori (Caras și Herlo sunt două nume). Majoritatea, însă, ori nu îl nimeresc, ori îl nimeresc, dar nesigur și parțial. Uneori deloc. Cred că această fază de lucru a fost parcursă insuficient.

Și totuși, e multă realitate în fibrele acestui film aparent simplu și liniar (vezi doar mica poveste a personajului lui Toma Cuzin, strecurată în ansamblu, poveste 100% reală) și vă asigur că doar citirea unor mărturii de atunci ale victimelor te fac să înțelegi câtă tragedie s-a consumat în acele zile. Iar felul în care Giurgiu deschide subiectul către ochii și urechile lumii, scoțându-l la lumină din abisurile de rușine ale Sibiului, face parte, de fapt, dintr-o misiune mai veche a cinema-ului de pretutindeni – aceea de a informa. Misiunea de documentar. Nu, nu are sens să comparați Libertate cu alte producții pe subiectul revoluției, cum ar fi action-movie-ul plin de pac-pac, umor negru și emoție Hârtia va fi albastră, al lui Radu Muntean, sau A fost sau n-a fost?, de Corneliu Porumboiu, acest eseu funny despre tristețile existențiale ale românilor, în raport cu evenimentul istoric contemporan. Libertate e ceea ce vrea să fie: o ilustrare a unui moment. Un stop-cadru semnificativ în viețile unora care au trăit, colectiv, aceeași dramă.

M-am bucurat să-i văd, pe ecran, pe mulți dintre colegii mei de școală, mai tineri sau mai bătrâni, de la secțiile Actorie din Cluj și București, acum actori la teatre mari din țară. Se vede că vin din teatru, pentru că au voce. Se aud. Îi auzi. Și le vezi gesturile, pentru că știu să-și folosească mâinile, statura, pașii, ca să umple locul în care joacă. Și vă rog, dragi români, mergeți la film. Nu e perfect, nu e impresionant, ca acțiune, nu vă așteptați la spectaculozități de luptă tip Braveheart sau confruntări armate fluide, consistente, tip Black Hawk Down. Nu. Nu e în acea zonă. Libertate e ușor neglijent, nesigur și scăpat de sub control, în scenele de acțiune, cu prea puțină exploatare a zăcământului de dramatism (ăla pe care îl așteaptă spectatorii de Hollywood), dar, vă asigur, e suficient ca poveste umană. Suficient până la copleșitor.

Filmul mai rulează miercuri și joi (11-12 octombrie 2023), pe ecranele din toată țara.

România, 2023, 109’
Regie: Tudor Giurgiu
Scenariu: Cecilia Ștefănescu; Tudor Giurgiu; Nap Toader
Distribuție (parțial): Alex Calangiu; Iulian Postelnicu; Ionuț Caras; Cătălin Herlo; Alexandru Papadopol
Vizionare: octombrie 2023, proiecție „Inspire Cinema” (Alba Iulia)

Două filme, două dușuri reci

De fiecare dată când mă aflu în București, în octombrie, fac un sport ciudat. Zi de zi, seară de seară, fac sărituri din teatru în film, adică alerg de la spectacolele unui festival de teatru (FNT), la proiecțiile unuia de cinema (Les Films de Cannes a Bucarest) și am, astfel, un soi de senzație a rupturii. A parașutării dintr-o lume în alta. Da, sunt de acord cu voi că cele două sunt arte „surori”, dar fiecare are atâtea mofturi și năravuri, încât e greu să le vezi stând la aceeași masă. Așa că, ieșind „de la un Afrim” și mergând la un film ultra-naturalist de Ken Loach, în aceeași zi, pot spune că a fost ca și când ai fi la volan și brusc se schimbă circulația de pe dreapta, pe stânga, în mers.

În cazul filmelor de mai jos, ieșirea de la teatru și intrarea în sala de proiecție a fost un șoc. M-a obligat la o resetare a tuturor convențiilor de receptare cu care eram obișnuit, în teatru, pentru a face față convențiilor de film. A fost o experiență bună, fiindcă cele două filme de mai jos – seci, lineare, realiste – au fost dușul rece de care aveam nevoie ca să ies din amestecul de registre estetice pe care doar teatrul îl poate produce.

Fire will come

Amador e un bărbat de vreo 50 de ani, care iese din pușcărie. A fost închis pentru acte de terorism, adică pentru incendierea unor păduri. De fapt, omul a dat foc unui întreg munte, chiar în zona în care locuia, iar acum se întoarce acasă, unde o revede pe mama sa și, treptat, pe consăteni. La prima vedere, pare o poveste bună, frumoasă, în care Amador are parte de un nou început, în sânul comunității ce l-a iertat. În realitate, însă, povestea e întunecoasă și greoaie. Consătenii îl văd cu ochi răi, îl ocolesc și, în cel mai bun caz, fac bancuri pe seama lui, ca să fie siguri că locul lui nu mai e aici, în sat. E o ură colectivă, mascată în saluturi civilizate, iar unicul om care îl acceptă, așa cum e, este mama. O bătrânică uscată, istovită, care asistă la ura satului într-un fel în care parcă ar vrea să o ducă în spate, în locul fiului pe care toți îl resping. Iar în clipa în care un nou foc izbucnește pe munte – prilej pentru sat să îl „crucifice”, definitiv, pe Amador, deși nu el poartă vina –, de fapt izbucnește însuși finalul unor vieți, care nu vor mai avea liniște nici în somn.

Fire will come pare a fi, în esență, o poveste despre mamă, mai mult decât despre fiu. În puținele secvențe în care ignoranța satului se manifestă, tacit, în raport cu Amador, obiectivul se fixeaxă pe fața bătrânei și rămâne, acolo, până când aceasta dispare din cadru. Ridurile ei, printre care abia mai deslușești o privire sau o expresie a gurii, spinarea ei îndoită, statura strâmbă și vorbele ei rare, pe care le poți număra pe degete, fac din personajul mamei o oglindă a durerii, care străbate acest film de la un capăt la altul. La fel de interiorizată e fiecare apariție a fiului: priviri în gol, începuturi de zâmbet, suspine pe care abia le intuiești, mers obosit, mai mult în zig-zag decât oblu – toate sunt forme evidente de închidere în sine, de comentariu tăcut despre viață. Și când te gândești că vorbim despre non-actori, în rolul mamei și al fiului, te trec fiori. Cam aceiași fiori care te trec când vezi Arborele de saboți, pentru care Ermanno Olmi găsise, în anii ’70, cei mai expresivi non-actori care puteau fi găsiți printre localnicii din Lombardia. Ei bine, la fel ca în capodopera lui Olmi, aici natura are un ritm mulat pe ritmul vieții. Ploaia de afară, pomii, focul, toate ale naturii corespund mișcărilor legănate ale oamenilor și fac, din relația om-ploaie, om-arbore și om-munte un adevărat eseu. În plus, tăcerii mamei i se alătură și necuvântătoarele: un câine și trei vaci, care par să înțeleagă tot ce se petrece și care închid cercul familiei. Scena în care vaca e înțepenită în noroi este, în acest sens, o metaforă bună.

Nu e un film pentru spectatorul plictisibil, la fel cum nu e pentru căutătorii de happy-end sau de un final pe cinste. Din contră, e un film pentru omul atent la detaliul uman. Un film pentru cei care deschid, din când în când, un album de artă sau o carte bună, care gustă filmele difuzate târziu, la ore fără audiențe, care știu să poarte o conversații cu miez. E filmul spectatorului care se bucură că, la început, povestea începe cu Nisi Dominus, de Vivaldi.

Producție: Franța – Spania – Luxembourg, 2019
Titlu original: O que arde
Regie: Oliver Laxe
Scenariu: Santiago Fillol; Oliver Laxe
Imagine: Mauro Herce
Distribuție (parțial): Benedicta Sánchez; Amador Arias
Durată: 1 oră 30 minute
Vizionare: octombrie 2019, în cadrul Festivalului „Les Films de Cannes a Bucarest”, București

Sorry we missed you

Ca unii care, poate, avem șefi de treabă, colegi faini sau chiar propriul nostru business, în care lucrurile merg bine iar rata la bancă nu e chiar un stres, s-ar putea să ni se pară ciudată povestea din Sorry we missed you – un film în care avem surpriza să vedem o Anglie speriată, obosită, o Anglie a familiilor fără bani, fără liniște. O țară la capătul puterilor, total unappealing pentru oricine ar vrea să mai ajungă acolo, în speranța unei vieți mai bune. Cel puțin asta pare să ne transmită povestea din Sorry we missed you, cel mai nou film al lui Ken Loach – o poveste în corzi, în care un tată și o mamă muncesc până peste cap, zi de zi, pentru ca ratele și chiria să fie plătite la zi.

Pare o poveste domestică, chiar comună. Așa și este, dar într-un fel unic prin escaladarea coșmarescă de probleme care apasă pe situațiile tată-fiu, frate-soră, soț-soție. Mama, îngrijitoare la domiciliu, aleargă de la un pacient la altul cu autobuzul, fiindcă tocmai și-a vândut mașina pentru ca soțul să poată investi în noul job de curier. Soțul, un tip care nu s-a ferit niciodată de lucru, se încarcă cu prea multe curse, cu speranța că, de data asta, munca îi va scoate din datorii. Lucrurile, însă, se întâmplă fix invers. Fiul lor, un adolescent rebel care, se pare, n-a fost „atins” de părinți atunci când trebuia, îi sfidează pe aceștia, îi înjură, îi amenință, chiulește, fură, se bate. În fiecare zi e o altă belea, în afara belelelor firești, previzibile, astfel că tatăl cere tot mai multe învoiri de la serviciu, spre exasperarea șefului care nu arată nici cea mai mică formă de omenie.

Nu atât despre familie e acest caz despre rezistența umană, cât despre modul în care sclavia modernă, pe bani, sub semnătură, a ajuns să pară un mod de viață, azi. Sub protecția codului muncii, care presupune ore suplimentare pe care ți le asumi, dar și penalizări, în cazul nerespectării unor condiții, patronii au undă verde la abuz, prin șantaje emoționale care nu pot fi dovedite prin hârtii. Trăim vremuri în care o singură absență de la job – dacă jobul nu permite absențe – poate să semene, în relația cu șeful, cu o datorie la cămătari. Cu o povară imensă. Iar meritul esențial al filmului este de a fi construit, prin scenele de conflict și împăcare dintre părinți și copii, un fel de scut în jurul ideii de familie, împotriva acestei poveri. Oricât ar fi de greu, în relațiile de acasă, aici găsești, totuși, un refugiu, iar Ken Loach pune accentul exact când trebuie pe mediul casnic, făcându-l să pară mai degrabă universal, decât englezesc. Sorry we missed you, cu toate încleștările sale de thriller casnic, greu suportabil, care nu îl recomandă ca film pentru o întâlnire romantică de sâmbătă seara, este, totuși, un film pe care generația de acum ar fi bine să îl vadă.

Producție: Marea Britanie – Franța – Belgia, 2019
Regie: Ken Loach
Scenariu: Paul Laverty
Imagine: Robbie Ryan
Distribuție (parțial): Kris Hitchen; Debbie Honeywood
Durată: 1 oră 41 minute
Vizionare: octombrie 2019, în cadrul Festivalului „Les Films de Cannes a Bucarest”, București