De vânzare

Details

Category: Spectacole

Published on Thursday, 30 October 2014 11:13

Written by Florian-Rareș Tileagă

Nu știu cum se vede FNT-ul din afară, adică din țară sau din București; mi-e imposibil să mă pun în pielea celor care nu vor sau nu pot să ajungă în sala de teatru. Cred că reacțiile variază cel mult de la „a, festival național de teatru? Fain!” la răzvrătita izbucnire „păi da, intră doar ăia cu ecuson!”. Ce știu e că mulți dintre cei care intră trăiesc cu gândul că ceea ce văd e „spuma” teatrului românesc. Ba chiar m-am mirat ieri când l-am auzit pe unul plângându-se (în timp ce răsfoia sictirit programul festivalului) că e „nasol” ca Teatrul Național să nu apară decât de câteva ori în program... În sfârșit.

Nu, FNT nu oferă „spuma” niciunui teatru, că-i românesc, maghiar, german. Oferă, într-un fel, oglinda lui. Da, așa se face teatru în România, azi. Că place, că nu, că îți vine să sari în picioare și să aplauzi, sau că te uiți la ceas din trei în trei minute, sperând să fie gata, ăsta e nivelul teatrului care se produce azi, la noi. De aceea, iată mai jos un spectacol despre care scriu nu fiindcă e „cel mai etc.”, ci pentru că pur și simplu l-am văzut. Și care mi-a plăcut, deși pe bucăți, dar mi-a plăcut, de ce să n-o recunosc.

De vânzare (r. Gianina Cărbunariu, Teatrul Odeon, București). Gianina Cărbunariu e unul dintre oamenii de teatru care se exprimă direct și care își asumă asta. Dacă e vreo temă pe care o are în minte și vrea s-o exprime prin teatru, o face expus, tezist, la portavoce. De aceea, când am citit titlul spectacolului De vânzare, eram sigur că despre vânzare e vorba. Sau, în orice caz, despre o formă de comerț, dar în mod explicit de vânzare. Nu m-am înșelat, ba chiar puteam să-mi închipui și mai mult și să intuiesc că tema spectacolului este, de fapt, vechea, celebra, atât de auzita expresie „nu ne vindem țara”. Expresie care, de curând, nu mai e un clișeu caraghios, ci o temă de tristă actualitate odată cu abuzurile de la Pungești și Roșia Montană.

Există cinci episoade, dacă bine îmi amintesc, care alcătuiesc spectacolul Gianinei și fiecare dintre ele este o „bucată” din context, din temă. Povestea începe cu un grup de industriași străini, care literalmente dau buzna printre spectatori pentru a-și prezenta planul de afaceri pentru agricultura României. Și pentru a ne face să înțelegem, odată pentru totdeauna, că nu-i nimic rău în asta. Dar zâmbetele lor forțate și tonul vocii, tot mai nervos, le transformă discursul într-unul suspect de pozitiv. E ca o reclamă TV de care te-ai săturat și care îți îndeasă produsul pe gât. Apoi vine o scenă în care cealaltă tabără – a agricultorilor români – oferă fix perspectiva opusă, în care țăranul e luat de prost și pus pe drumuri până la autodesființare. Urmează un mic intermezzo, în care aceiași actori se joacă teatral, sarcastic, de-a corporatiștii, după care începe un fel de reeanctment al episodului „Pungești”, în care sătenii se iau la harță cu inginerii, pe motivul instalării unui șantier pe pământul lor.

Nu vreau neapărat să vă povestesc spectacolul și, deci, n-o să vă spun cum se încheie, dar, aici, împărțirea pe „tablouri” și ajută, și încurcă. Ajută pentru că fiecare unghi asupra temei „vânzării” e bine marcat – aici susținătorii, dincolo contestatarii și, apoi, ciocnirea dintre ei – și, în felul ăsta, identitatea părților e compactă, credibilă. De unde derivă și verosimilitatea conflictului dur din episodul gazelor de șist. În plus, în acest mod are valoare acel așa-zis intermezzo, prin simplul fapt că e separat de restul scenelor și, deci, poate fi asimilat ca o prismă critică – un fel de „cursă de șoareci” shakespeariană, teatralizată, cu tușe îngroșate – prin care să fie înțeles totul. Scenele se joacă extrem de aproape de public și fiecare dialog al personajelor e rupt în monoloage rostite în ochii spectatorului, ca o formă de justificare, de revoltă.

Dar, totodată, segmentarea pe episoade încurcă pentru că, dramaturgic, episoadele nu sunt toate la aceeași valoare. Așa cum primul are forță doar cât au efect discursurile fals-pozitive, după care devine lung și repetitiv, tot așa episodul-nucleu al spectacolului – ciocnirea între săteni și ingineri – e puternic și are impact până când încep să fie reluate soluțiile de dinamism, adică până când devine redundant și obositor. Mie, personal, mi-a plăcut întotdeauna împărțirea rigidă pe segmente a spectacolelor, așa cum am mai văzut la Gianina Cărbunariu (20/20, Stop the Tempo, etc.). Dar, aici, fragmentarea e ușor scăpată de sub control și face ca episoadele să pară abstracte, picate din cer. Asta în timp ce intenția e să pară naturaliste și să pună „deget pe rană”. Și sunt de acord cu formula dialogului între personaje ca monoloage adresate direct spectatorului, apropiindu-l fizic de subiect și justificând caracterul teatrului de intervenție socială. Dar, aici, e mai multă energie scenică decât nuanță textuală, mai multă informație decât ar trebui și mai multă prezență actoricească decât prezență a personajului. E și motivul pentru care uneori îți vine să faci un pas în spate; nu fiindcă e incomod ca actorii să joace lângă tine, căci nu despre confort e vorba în teatru. Dar e un exces de apropiere ce depășește granițele personajelor, în detrimentul mizei foarte bune a asaltării spectatorilor prin poveste agresivă, dureroasă.

În schimb, nota 10+ pentru final. Și pentru decorul tip „sală de așteptare” (Andu Dumitrescu), cu scaune care seamănă cu baloți, sugerând un amestec bizar între aeroport și hambar, adică între starea de plecare sau așteptare a unui nou venit, și cea de cantitate, de depozit. Nu vă spun mai multe, mergeți și vedeți cu ochii voștri acest spectacol frust, social, necesar, care poate spune foarte mult despre drepturi și disperare, despre legi făcute pe repezeală și la plenzeală, despre câtă putere mai avem, azi, ca români asupra propriilor proprietăți. Chestiunile de stilistică teatrală sunt, până la urmă, doar chestiuni.

Regie și dramaturgie: Gianina Cărbunariu
Scenografie: Andu Dumitrescu
Distribuție (parțial): Alina Berzunțeanu; Alexandru Potocean
Producție: Teatrul Odean, București
Vizionare: octombrie 2014, în cadrul Festivalului Național de Teatru, București
Credite foto: Octavian Tibăr