La teatru / Fotoliul spectatorului

Exces nr. 5: SNOBISM

Details

Category: Fotoliul spectatorului

Published on Wednesday, 08 June 2016 14:53

Written by Florian-Rareș Tileagă

Snobismul. Adică „a, daaa, Măniuțiu! Super tare!”, fără să fi văzut nimic de Măniuțiu... Chestia asta cu minciuna culturală care te face să pari cult fără ca tu să fi cultivat altceva decât, să zicem, straturi de ceapă pe str. Slăninilor este, în DEX, „admirație nefirească și fără discernământ a ceea ce este la modă”. Da, dragi spectatori de teatru, vorbim despre SNOBISM, ca ultimul dintre excesele publicului despre care îndrăznesc să scriu pe „Pași Liberi”. Deși, să fiu sincer, nu mă iluzionez că textele mele vor produce altceva decât minime ridicări din sprâncene. În fine, despre snobism.

Să nu încurcăm lucrurile: imaginea de mai sus, aia cu omul care nu cultivă decât ceapă, este o hiperbolizare urâtă (dar ușor de înțeles) a ceea ce vrem să diagnosticăm acum. Dacă despre acel tip de spectator am vorbi aici, am termina textul în două cuvinte: să citească! Din păcate, însă, snobii au citit, deja, la viața lor suficient de multe litere (și din-ălea mari, și din-ălea mici, cum zicea Iureș în Absolut!) încât să aibă acces la aproape orice formă de artă. Așa că nu incultura ar fi la mijloc, ci comportamentul fals, subîntins de o arzătoare dorință de afirmare a propriei prezenței la teatru. Iată, mai jos, câteva tipuri de comportamente care trădează o mare incompatibilitate între ceea ce ești / simți / gândești cu adevărat și ceea ce afișezi.

Snobismul prin prezență. Sunt la teatru și vreau să fiu văzut. Intru pe ușă cu privirea de stăpân, privire rece / deșteaptă / pătrunzătoare. Privire de om căruia nu-i scapă nimic. Păi dacă tot merg la Purcărete, să se vadă că merg, nu? Vorbesc cu interlocutorii mei, dar privirile îmi sunt în altă parte: ele se rotesc atent și cu înțeles asupra foaierului, unde mulți alții, ca mine, au venit cu dublul scop de a vedea „un Purcărete” și de a face impresie. Brusc, comportamentul nu mai e cel firesc, de acasă și de la birou, ci e unul studiat și straniu și abia aștept să fiu întrebat ceva despre teatru, ca să pot exploata această șansă de a-mi marca teritoriul. Dați-vă seama că abia în secolul XIX s-a impus stingerea luminilor în sală, la teatru. Până atunci, însă, era firesc ca luminile să fie aprinse, prilej pentru spectatori să se observe unii pe alții. Prilej de afișare a „culturalizării”.

Snobismul prin râs. Dacă e de râs, apoi râd nene! Să se audă. Am un râs rotund, ritmat, sonor, un râs care ar fi bine să se audă separat de al altora, pentru că eu nu sunt „de-al masei” și știu să adulmec nuanțele fine... N-oi pricepe io toate straturile de construcție ale spectacolului, dar dacă râd, sunt acolo!

Snobismul prin aplauze. Că mi-a plăcut, că nu, nu mai contează: eu am de aplaudat. Ba chiar mă ridic în picioare și îi chem pe actori la rampă. Așa m-a crescut mama, așa e frumos: să aplauzi mult, sonor, ca la carte.

în curând, despre prejudecățile spectatorului

Exces nr. 4: SUPERFICIALITATE

Details

Category: Fotoliul spectatorului

Published on Wednesday, 08 June 2016 14:48

Written by Florian-Rareș Tileagă

Nu, nici pe asta n-o va recunoaște nimeni. Dintre toate excesele publicului, despre care am scris și vom scrie pe „Pasi Liberi”, probabil doar despre frică și scepticism omul va spune, cu juma’ de gură, „da, domne, așa e...” Restul? Tăcere suspectă. Hai, atunci, să eliminăm măcar în scris tăcerea asta și să vorbim, mai jos, despre încă un exces: SUPERFICIALITATEA. Repezeala. Nerăbdarea de a da verdicte. Fuga de efort. Lipsa de chef în a aprofunda lucrurile.

La fel ca și celelalte excese, superficialitatea vine la pachet cu judecățile de valoare, dar, spre deosebire de consistența celor pe care le generează scepticismul, de exemplu, judecățile superficialului s-ar putea să provină din lene și grabă. Nu că i-ar lipsi ceea ce se numește, atât de pretențios, „cultura teatrală”, însă refuză să și-o folosească activ și să aprofundeze receptarea, având totodată pretenția că... aprofundează. Țineți cont că însăși istoria artei a evoluat ca reacție la superficialitate și conformism. Momentele de avangardă (în special în literatura și, ulterior, în teatrul începutului de secol XX) au întors lucrurile cu susul în dos cu unicul scop de a trezi interes față de forța actului creator, în toate formele legitime pe care le putea lua.

Ceea ce nu știe superficialul, însă, e că, cumva, se dă în vileag tocmai în clipa în care deschide gura. „A, păi la Dabija nu mă duc dacă face spectacole după Creangă...”, „ce naiba, Caragiale e cu dans?” – sunt mici gafe de evaluare care vin din nerecunoașterea a ceea ce înseamnă libertatea artei, în cel mai larg sens. Judecățile pot fi și rafinate, bineînțeles, în sensul că pot fi justificate, cu argumente de stilistică sau de estetică, dar problema de raportare rămâne aceeași: graba de a da verdicte, bucuria de a nu face efort (având pretenția că îl faci) și munca insuficientă de a scotoci în propria cultură teatrală, pentru informații, analogii, contexte. Repet, superficialitatea n-ar fi condamnabilă dacă, la mijloc, n-ar fi pretenția, așadar snobismul.

Există, totuși, unele forme legitime de superficialitate. Când sunteți obosiți, supărați, nervoși, în mod oficial „cu gândul în altă parte” pentru că există în viața voastră lucruri mult mai importante decât estetica teatrală, atunci prin superficialitate puteți spune că vă conservați energia. Chiar o recomand. Așadar, în cazul în care nu trebuie să folosiți scobitori ca să țineți pleoapele deschise, recomand să deschidem bine ochii și să dăm credit spectacolului, chiar mult credit, înainte de a judeca / refuza / eticheta / trece cu vederea.

în curând, despre snobism

Exces nr. 3: ORGOLIU

Details

Category: Fotoliul spectatorului

Published on Wednesday, 08 June 2016 14:39

Written by Florian-Rareș Tileagă

Moartea și taxele, cică astea-s cele mai sigure lucruri din viață. O spunea Benjamin Franklin, acum vreo trei secole. Aș adăuga orgoliul. E „buba” pe care n-o recunoaște nimeni. Cea mai veche din lume. Cea mai protejată, șmecheră, complicată, nevindecabilă și înșelătoare defecțiune din câte există. E combustibilul inepuizabil de păreri, motorul oricărei polemici și energia fără de care orice contrazicere ar fi plictisitoare. În schimb (pentru că există orgoliu) părerile, polemicile și contrazicerile sunt gustoase... Juicy, cum zic americanii.

Diagnosticul de mai sus e valabil indiferent de epocă și context, dar, pentru că pe noi ne interesează teatrul, îl aplicăm spectatorului, ca fiind încă unul din excesele lui despre care scriem pe PașiLiberi.ro. Dacă până acum am vorbit despre frică și scepticism, azi ne preocupă ORGOLIUL, exclusiv pentru felul cum spectatorul se poziționează față de spectacol și față de ceilalți spectatori. Iată, mai jos, trei dintre cele mai dese forme de orgoliu, pe care le poți vedea (și vă propunem să faceți asta, e aproape distractiv) înainte și după spectacol...

Orgoliul de părere. De la „bă, io știu ce vorbesc!” până la „n-ai văzut spectacolele pe care le-am văzut eu și n-ai citit cărțile pe care le-am citit eu, deci n-ai dreptate”, orgoliul de părere e același. Atacă, ocolește, se ține cu dinții. Vrea ultimul cuvânt. Caută, cu o disperare bine ascunsă, argumente care pot fi din ce în ce mai iraționale, dar convingătoare cât timp arta e relativă... Orice ai zice, oricât i-ai trezi din morți pe Antoine sau Craig ca să-i arăți că ai dreptate, orgoliosul nu se va lăsa convins nici mort. Dacă e și educat, atunci comportamentul spectatorului orgolios e calm, bine jucat. Și, bineînțeles, conjunctural, depinzând esențial de oamenii care îi împărtășesc părerea, astfel încât să poată ceară „întăriri” la nevoie.

Orgoliul de anihilare a celorlalte păreri. Dacă, însă, nu intervin „întăririle”, o soluție a orgoliosului e să se uite pe pereți atunci când opozantul își spune părerea. Știe că pierde și că i se desființează argumentația, așa că ultimul lucru pe care-l mai poate face e să adopte un comportament indiferent, dându-i de înțeles opozantului că discursul lui e fără efect. Sigur, orgoliosul mai are și varianta sinceră, grobiană á la Cocoșilă („ești prost!”) de afirmare a superiorității, dar nu cred că se aplică decât după câteva beri.

Orgoliul de recomandare a spectacolului. E intempestiv, e năvalnic, le știe pe toate. Cine recomandă spectacole cu intenția secretă de a-și marca propriul statut de om cult și deștept, îți spune zero lucruri despre teatru și un miliard despre el însuși. O poate face educat, calm, dar cusătura cu ața albă e strașnică. „Teribelă”, cum zicea Caragiale.

Din păcate, leacuri pentru orgoliu nu știu să dau. Știu doar că are urmări. Nu spune oare Scriptura că „cine se înalță se scoboară”?

în curând, despre superficialitate

Exces nr. 2: SCEPTICISM

Details

Category: Fotoliul spectatorului

Published on Wednesday, 25 May 2016 18:44

Written by Florian-Rareș Tileagă

Continuăm, astăzi, ceea ce acum câteva zile părea un demers ciudat, adică discuția-pastilă despre excesele spectatorului și vorbim, mai jos, despre încă un vechi „beteșug” din capul spectatorului: SCEPTICISMUL. Din păcate, în comparație cu frica despre care era relativ ușor să vorbim înainte, scepticismul e un blocaj mult mai greu de diagnosticat și, deci, de lecuit. Cauzele sunt sensibile și întotdeauna altele în funcție de starea fiecărui spectator, așa că pusul degetului pe rană va fi, azi, mult mai imprecis. Și mai cu semnul întrebării. Așa că...

... scepticism. Neîncredere. Scepticism. Lipsă de chef intenționată. În traducere liberă: „poți să spui ce vrei despre spectacolul / regizorul X, eu știu de pe acum că n-o să-mi placă”. E, într-un fel, o reacție mai evoluată decât frica de spectacol, fiindcă acum discutăm de un refuz justificat, din convingere. În aproape toate cazurile, refuzul e adresat fie unui spectacol anume, fie autorului de spectacol, deci stilului său de creație. E, deci, un refuz cultural adresat teatrului, privit ca rival.

Scepticismul bazat pe cunoaștere săracă. Nu vorbim despre cât de rezonabile sunt motivele pentru care nu vă place cutare regizor sau teatru sau stil de a face teatru, ci despre cât de mult le dați importanță. Să zicem că ați văzut unul sau cel mult două spectacole ale aceluiași regizor și v-ați convins că „nu-i de mine”. Creșteți în această atitudine refractară, amplificați starea avută la spectacol și, practic, căutați „nod în papură” pentru orice detaliu care vă vine în minte legat de spectacol. Reacția devine mai mare decât cunoașterea; argumentul vostru e impresia. Atitudinea e intens subiectivă și, orice vi s-ar spune, sunteți gata să căutați argumente în toate zonele culturii ca să vă justificați poziția de NU definitiv. Încăpățânare clasică, care vă face să nu vă mai aduceți aminte cu exactitate nici măcar motivul pentru care ziceți NU. De altfel, scepticismul e unul din puținele excese constructive, căci generează polemică. Ca atare, un posibil leac (și singurul, de fapt) ar fi resetarea tuturor reacțiilor voastre contra și o mai atentă analiză a argumentelor pro pe care ceilalți le aduc în discuție.

Scepticismul bazat pe cunoaștere profundă. În acest caz, spectatorul sceptic e un spectator corect. A văzut mult, cunoaște lucrurile despre care vorbește și e aproape imposibil să se mai lase convins că regizorul X poate să-i placă. Are argumente, nu reacții și impresii pripite, iar felul în care își justifică poziția e rațional. Totuși, până și în acest caz scepticul mai poate face ceva pentru a-și potoli neîncrederea: o separare obiectivă a minusurilor de plusuri, în cazul întregii opere a autorului pe care nu-l agreează, astfel încât „jumătatea plină a paharului” să fie la fel de vizibilă cum e cea goală. Pentru că întotdeauna, dar întotdeauna există o jumătate plină.

în curând, despre orgoliu