Vestul singuratic

Apoi am văzut Vestul singuratic, al lui Cristi Juncu. Acest al doilea și ultim spectacol pe care l-am prins la București, în „FESTin pe Bulevard”, era de fapt unica mea șansă să mă răzgândesc și să văd cu alți ochi festivalul ăsta despre care ar fi trebuit să știm mai multe. Nu pot folosi cuvinte mari și să spun că mi-a schimbat viața, că e fantastic etc. Dar e un spectacol care, în ciuda titlului parcă descurajant și comercial (Vestul singuratic), a fost suficient de bine lucrat, de savuros ca actorie, de profund ca mesaj, de dur ca limbaj să mă convingă, pe mine cel puțin, că uneori se lucrează bine în teatrul românesc. Bine spre excelent.

Vestul singuratic, deci. Imaginați-vă cea mai murdară casă, cele mai strâmbe uși, cea mai îngălbenită faianță și cel mai urât living, în care fotoliile sunt la un metru de pisoar. E casa fraților Valene și Coleman (Vlad Zamfirescu și Florin Piersic Jr.), doi vlăjgani trecuți de 30 de ani, a căror unică ocupațiune e să bea, să înjure grețos, să-și tragă pumni și să se certe pentru chips-uri („chipse”, în graiul lor de mahala, lipsit de orice gramatică). N-au scopuri în viață, n-au atins niciodată o femeie, le place s-o ardă toată ziua în fotoliu și, mai ales, știu să facă un singur lucru: să se ia unul de altul. Exact ca în copilărie, doar că acum, la maturitate, tachinările au în spate motive adânci și, din păcate, urmări grave. E în permanență un șantaj între frați și, practic, tot ceea ce li se întâmplă vine din ură și durere. Nu vă zic mai multe, deși mă arde la degete să le scriu; esențial e să vedeți spectacolul și să găsiți dedesupturile acestui story aparent inofensiv.

Ar fi fost incompletă această poveste dacă autorul ei, Martin MacDonagh, nu i-ar fi inclus pe preotul Welsh (Andi Vasluianu) și pe tânăra Girleen (Corina Dragomir). Welsh e un popă bețivan, cu suflet mare dar voință zero, un om îngreunat de alcool și de păcatele enoriașilor. Simultan cu păhăruțele pe care le bea până stinge, Welsh face apel la etică, citează din Biblie, o dă pe interpretări poetice și încearcă să-i împace pe frați. De cealaltă parte e Girleen, o adolescentă care, prin nume, sugerează tipologia unei vârste, a unei generații. Alintată, complimentată, Girleen pretinde că e bine „cotată” de bărbații din oraș și că, deci, face senzație peste tot unde merge.

Sunt, așadar, patru personaje în această amară poveste și fiecare e un mic wannabe, e simularea a ceea ce vrea să fie. Mult, foarte mult umor iese din combinația asta de aspirații fanteziste și realitate crudă, în care personaje cu izmene murdare la fund vorbesc despre sex-appeal. Fiecare bucată de dialog e construită pe voința personajului de a fi mai deștept decât ceilalți și, concomitent, pe încercarea de a ascunde propriile erori. Martin McDonach, care în 1999 primea un Tony Award pentru acest text, l-a scris în așa fel încât comunicarea între personaje să fie un blocaj constant. O deposedare continuă, rezultând în ciocniri când banale, când grave. E când rățoială între idioți, când atacuri sub centură, capabile să ducă la crimă. Și, imediat apoi, momente de potolire și profundă umanizare a relațiilor. Rar cred că am văzut o poveste atât de bine scrisă, atât de eficientă ca spectacol comico-tragic, astfel încât la o secundă după ce râzi în hohote, să cazi pe gânduri și să uiți, de fapt, că ai râs.

Cristi Juncu, pe care publicul căutător de povești contemporane și de umor deștept îl asociază cu titluri ca Butoiul cu pulbere, Hoții, Niște fete sau American Buffalo, a făcut din Vestul singuratic ceea ce știam că va face: un spectacol actoricesc 100%, de trei ore. Trei ore de replici, în care nu se întâmplă mai nimic și în care evoluția personajelor e discretă, la nivel de cuvânt, de mimică. Vlad Zamfirescu și Florin Piersic Jr. sunt, aici, cuplul antagonic pur-sânge: unul înțepat, zgârcit, isteric ca o babă (Zamfirescu); celălalt e moale, grețos, tăcut, cu priviri de asasin în serie (Piersic). Ambii se ridică la un nivel înalt de interpretare, în care statutul de loser monumental e jucat pe toate fețele pe care vi le puteți închipui. Și asta cu puține repetiții de soluții actoricești, în trei ore de dialog; iar unde există repetiții, ele sunt jucate astfel încât să aibă conținut. Dacă vreți să vedeți în teatrul românesc o reeditare parțială (dar originală) a cuplului „Beavis & Butt-Head”, atunci vedeți-i pe Zamfirescu și Piersic. Dar și pe Andi Vasluianu, căruia îi iese un rol de bețiv târâit, amuzant de absent, neplictisitor, nerepetitiv, care înțelege exact ce replici au impact și haz. Mai puțin așezat e rolul lui Girleen, jucat de Corina Dragomir, care parcă se grăbește să bifeze nuanțele rolului, pe care știe că le are de bifat. Nu e un rol „subțire”, deși episodic, dar în reprezentația pe care eu am văzut-o mi s-a părut mai mult căutat și indecis.

Deși e cursiv, transparent și rar te face să te uiți la ceas, Vestul singuratic are unele pierderi de ritm, datorate plusării actoricești și nesigurei gestionări a tăcerii dintre replici. De fapt, e supralicitată valoarea tăcerilor, aici, supralicitare care cred că are de-a face cu dorința actorilor de a stârni și mai mult efect comic. În plus, liniaritatea inevitabilă a poveștii lui McDonach, axată strict pe dialog, determină în spectacol un tempo excesiv de lent, ușor dezechilibrat, care scade efectul unor scene care ar fi trebuit să își mențină intensitatea.

Dar dacă nu pentru actorie și poveste vi se pare bun spectacolul (deși n-aș crede că se întâmplă asta), atunci vedeți-l pentru decoruri, semnate de Carmencita Brojboiu, scenografă cu imensă experiență în teatrul românesc și, în special, în cel maghiar. Alcătuirea scenei ca spațiu de adunături nostalgice, cu pereți gălbui, mânjiți, cu lucruri inutile care te încurcă în picioare, cu scânduri pe uși și geamuri, e exact ceea ce trebuia ca să îmbrace această poveste de destine ratate. E un home sweet home baricadat, abject până la cer și înapoi, arătând foarte simplu că aici trăiesc, poate, ființele cele mai înrăite, mai primitive și, culmea, mai umane.

Vă recomand Vestul singuratic, pentru doza fermă de umanitate, pentru iluzia amară de western și pentru tonele de râs pe care le veți amesteca cu statul pe gânduri.

Autor: Martin McDonagh
Regie: Cristi Juncu
Scenografie: Carmencita Brojboiu
Distribuție: Vlad Zamfirescu; Florin Piersic Jr.; Andi Vasluianu; Corina Dragomir/Ioana Calotă
Producție: Teatrul „C.I. Nottara”, București
Vizionare: octombrie 2015, în cadrul Festivalului FESTin PE BULEVARD, București
Credite foto: Horia Petrașcu