Antigona & Antisocial

Într-un Sibiu cu ploaie, cu frig și cu un cer gri de parcă e noiembrie, străzile sunt goale. Chiar și-n centru. N-ai zice că cineva ar mai avea chef de ieșit. Și, totuși, vă asigur că există aglomerații și există cozi, trebuie doar să știți unde să căutați. În mod miraculos, pe vremea asta bacoviană de stat în pat, sunt oameni care, as we speak, se împing ca să prindă loc la spectacolele festivalului de teatru, oricare ar fi ele. Nu e vizibil încă puhoiul ăla fantastic (des invocat de organizatori) de ’njde mii de spectatori, dar nici nu putem ignora insulele de înghesuială de la ușile sălilor de teatru, într-un oraș în care parcă doar oamenii cu bilet sau cu ecuson mai umblă în sus și-n jos.

Înghesuială am văzut și la spectacolele de mai jos. Cu toate astea, nu înghesuiala și cheful de a vedea un spectacol fac, din acel spectacol, un succes. De fapt, cu cât e mai mare efortul de înghesuire la intrare și cu cât te chinui mai tare să prinzi loc în față, cu atât e mai enervantă dezamăgirea dacă spectacolul nu e ceea ce vroiai. Titlurile de mai jos – chiar dacă nu ambele în aceeași măsură – sunt exemple în acest sens.

Antigona, durerea mea

Când vezi, în programul de festival, un titlu de tragedie greacă, sau un nume de autor din acea lume obligatoriu mare, te duci să-l vezi. Fără discuție. Există o iluzie generală, conform căreia orice titlu de text clasic – din teatrul antic, elisabetan, molieresc, al Secolului de Aur, etc. – înseamnă automat un titlu de spectacol bun, poate excelent, dacă nu chiar capodoperă. Îți iei bilet și gata, ești sigur că dintr-o dată vei avea acces la o mare porție de cultură.

Iluzii, din păcate. Iluzii nu pentru că orice nou spectacol, bazat pe text antic, ar fi o tristă surpriză, ci pentru că spectacolul la care mă refer, mai jos, nu e nici porție de cultură (ce înseamnă asta, vă rog să mă lămuriți și pe mine...), nici excelent, nici clasic. De fapt, nu e nicicum, ca să mă exprim vag și neelegant. Vă las să citiți o parte din sinopsis-ul spectacolului:
„Din măruntaiele războiului fratricid din Columbia [...], compania noastră propune o Antigonă care își întâlnește întregul ei neam în mormânt. Antigona, prin etica sa intrinsecă și sentimentul ei de libertate, se întoarce să zguduie, prin sacrificiul ei, sistemul circulator al genealogiei sale. Pe scurt, ea încearcă să răspundă la o întrebare care o bântuie: compasiunea poate înflori acolo unde teroarea a sădit deșertăciune?”

Iar acum, realitatea. Una e să citim fraze care laudă un conținut, și altceva e să vedem că spectacolul la care se referă n-are acel conținut. În schimb, are unele soluții scenotehnice care înlocuiesc sau sugerează, de departe, ceva, un amestec de sensuri. Concret, spectacolul e o scenă goală, în care discursul rostit, cântat al Antigonei se împletește cu imagini proiectate pe un ecran. Atât. O femeie și un ecran, mult text cu ambiții filosofice și coregrafie nedefinită, pusă pe scenă parcă la întâmplare – din păcate nimic din toate acestea nu se apropie de vreo semnificație adâncă, oricare ar fi ea. Proiecțiile din fundal – orori, sânge, imagini cu apă murdară, animații cu măști, cuvinte, păsări – sunt artificial plantate în poveste și, mai ales, sunt pueril create, având cel mult calitatea unui PowerPoint. Din când în când, Antigona iese, iar scena rămâne goală; se mai văd doar imaginile proiectate, ca o umplutură necesară pentru golurile de poveste pe care regizorul n-a știut să le lucreze. Apoi Antigona intră iar, cântă, se lamentează, intră în contact cu imaginile de pe ecran, și tot așa. Spectacolul nu are ritm, cum nu are nici justificare în toate aceste găselnițe de coloratură. Pare peticit cu recuzită găsită cine știe în ce depozit și este, cred, un caz simptomatic pentru greșelile frecvente din teatrul contemporan înțeles ca post-modern: ecranul ca umplutură; inserțiile de detalii insolite, nejustificate; excesul de muzică gravă, ca injectare artificială de dramatism; tezismul; tautologia. Și câte și mai câte. Păcat de actriță – n-ar trebui să i se reproșeze eșecul spectacolului, păcat și de titlul în românește, care pare (dacă mă întrebați pe mine) un vers de manea.

Titlu original: Antigone, Genealogy of a Sacrifice
Regie: Bernardo Rey
Dramaturgie: Nube Sandoval
Scenografie: Bernardo Rey
Distribuție: Nube Sandoval
Producție: Teatro CENIT, Columbia
Vizionare: iunie 2016, în cadrul Festivalului Internațional de Teatru, Sibiu
Credite foto: Aurora Ghielmini

Antisocial

Niște elevi creează pe Facebook un grup închis, în care își bat joc în ultimul hal de profesori. Au, în sfârșit, senzația că sunt liberi, că urlă fără să-i audă nimeni, că-și pot descărca, fără repercusiuni, frustrările. Însă e suficient ca unul dintre elevi să-i toarne pe colegi și să invite un profesor în grup, pentru ca totul să le explodeze în față, riscând exmatricularea și, probabil, un viitor ratat. Spectacolul lui Bogdan Georgescu este, în mod integral și explicit, expunerea acestui caz prin ochii elevilor, ai profesorilor și ai părinților, pe care același grup de actori îi joacă rând pe rând. Compus din segmente de poveste, fiecare ilustrând dezbaterea temei prin rotația unghiurilor de vedere elev-profesor-părinte, Antisocial este (sau e cât pe ce să reușească să fie) teatru de intervenție socială, în care publicul ar trebui să se simtă reprezentat în cele mai arzătoare chestiuni ale sale.

Spun „ar trebui” și „e cât pe ce să reușească”, pentru că spectacolul, ca discurs despre realitate, nu se ridică la temperatura temei la care se înhamă. Nu are forța pe care visa s-o aibă. Toată acea încărcătură de chestiuni care ne ard pe toți și care sunt fie rostite de gura personajelor, fie reies din zbaterile lor puerile – sistemul antisocial al învățământului românesc; apelul paranoic la moralitate al românului; relația abuzivă instituție-om; triunghiul rece elev-familie-școală; corupția; izolarea adolescentului în virtualitatea ecranului de mobil, pe care spectacolul o numește atât de bine „peșteră” –, este, cum spuneam, o încărcătură excelentă, dar redusă la o previzibilă ilustrare de caz. Spectacolul se consumă exclusiv în dialoguri – și n-ar fi aceasta nicidecum o problemă –, dar ele sunt obositor de explicite prin clișeele de conversație tipic românească, pe care scenariul nu le evită, ba chiar se grăbește să le bifeze de parcă ar fi prima oară când le auzim. Prea rar se întâmplă să fie subtilă abordarea situațiilor, ca replică și gest actoricesc, și prea des se irosește forța de mesaj a poveștii prin glumițe de umplutură și prin escaladări neverosimile de situație, parcă de dragul escaladării. Se joacă savuros, dar cu o căutare a umorului în orice, cu unicul scop de a ne face să râdem la o vorbuliță sau gest care n-au de-a face, de fapt, cu sensul poveștii.

Totodată, sunt strecurate în dialog elemente de grai ardelenesc, dar care sunt fie insuficiente (dacă povestea s-ar fi hotârăt să fie 100% locală), fie accidentale, iar acest lucru e de neiertat pentru niște actori profesioniști. În plus, nu se prea aude ce se spune pe scenă; agresivitatea și forța sunt jucate șters, mecanic, înțepenit, în genul dialogurilor „de cărămidă” din filmele lui Nicolaescu; scenele sunt rareori surprinzătoare, ca tonalitate a conflictelor, ca și contrapunct, iar actorii trec fără să-și dea seama pe lângă o mulțime de accente, conținute în replici. Aviz, deci, școlilor de teatru românești, aviz pe care mă văd nevoit să-l înnoiesc la fiecare festival de teatru din România.

Deși actual, veridic (regizorul Bogdan Georgescu având experiențe notabile în proiectele teatrale de intervenție socială), deși se râde copios (vezi scena de enumerare a prescurtărilor de chat), Antisocial e nesubtil și firav.

Regie: Bogdan Georgescu
Dramaturgie: Bogdan Georgescu
Distribuție (parțial): Anton Balint, Cristina Blaga
Producție: Teatrul Național „Radu Stanca”, Sibiu
Vizionare: iunie 2016, în cadrul Festivalului Internațional de Teatru, Sibiu
Credite foto: Adi Bulboacă

Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, iunie 2016