Cascada Vârciorog

Dacă vă place sălbăticia încă neatinsă de gunoaie și de tăierile disperate de copaci, dacă vă plac drumurile pe care nu încape decât omul, nu și mașina, dacă vă plac peisajele-surpriză și spațiile crude pe care nu le uiți tocmai pentru cruditatea lor, atunci mergeți la Cascada Vârciorog. La prost promovata, dar splendida Cascadă Vârciorog din Apuseni. E locul încă frumos, încă bun, dar care își va pierde, treptat, virginitatea, așadar e locul în care trebuie să ajungeți toți cei care luptați (prin petiții online, prin postări pe Facebook sau prin proteste mentale, tăcute, nerostite) pentru păstrarea naturii.

O cascadă cât un vis frumos

Dacă nu sunteți în concediu, în drum spre concediu sau pur și simplu undeva cu burta la soare – ceea ce e valabil atât pentru mine, cât și pentru mulți din cei care citesc aici –, atunci o să vă fie ușor să vă imaginați un loc în care v-ar plăcea să evadați, fix acum. Un loc pentru care ar merita să vă smulgeți de la tastatură și să renunțați la atribuțiile de serviciu, în favoarea umblatului pe munte. Ei bine, dragi visători la vacanțe bruște, iată mai jos un loc la care e fain să visați, tocmai pentru că e locul care întrunește, ca prin minune, toate însușirile raiurilor pe care le avem toți în cap: acces pe cărări de piatră, natură verde de te arde pe retină, păduri încă netăiate, încă superbe. Pe scurt, Cascada Vârciorog, din Apuseni.

Ca în cazul majorității rezervațiilor neamenajate din România, mai mult o să vă placă accesul decât destinația. De cum veți intra pe drumul de țară care pornește din șoseaua Arieșeni – Nucet, se modifică tot contextul călătoriei. Nu vă mai aflați pe valea largă a Arieșului, ci pe un drum de țară, noroios, pietros și uneori îngust. E lung de peste 3 km și nu aveți cum să-l parcurgeți integral cu mașina, așa că vrând-nevrând o să mergeți pe jos. Partea bună e că, odată ce vă porniți pe jos, o să vreți să fi făcut tot drumul pe jos. Priveliștile cu brazi și cărări de piatră, cu pârâu și punți de lemn sunt exact ceea ce aveați în minte, acasă, când sperați să ajungeți într-o zonă de munte virgină, verde, vie.

Mergând pe jos, cascada vă va părea mai departe decât este ea, de fapt. Veți crede, poate, că v-ați rătăcit. Abia în clipa în care sunteți gata să vă pierdeți răbdarea, pe cărarea care se îngustează tot mai mult sub brazi, veți auzi, „la capăt de linie”, zgomotul unei cascade care practic închide traseul turistic. Iar fotografii, mai ales cei care caută pot părea neimpresionați de această cascadă micuță, vor avea de lucru inclusiv aici: cele mai bune cadre vor fi close-up-urile cu pietre umede, apă învolburată, vegetație luxuriantă, pești și copii jucându-se în apă. Într-un cuvânt, nu are cum să nu placă oricui.

Studiile geografice, făcute aici, spun că rezervația – de tip geologic și peisagistic – se află în masivul Biharia din Munții Bihor, împrejmuită de culmi cu altitudini de peste 1.500 m. Cascada e situată la cota 1.140, pe Valea Vârciorog, o vale tânără cu multe rupturi de pantă, între care cea mai mare o constituie cascada, înaltă de 15 m. Aici, apa cade dintr-o singură săritură, săpând la bază o mare scobitură, evident impresionantă și atrăgătoare mai ales pentru cei care vor să se răcorească.

Chestiuni de principiu. Chestiuni românești

Sunt convins că nu ați (prea) auzit de cascada asta, la fel cum nici eu nu auzisem până să lucrez în turism. Ceea ce, din păcate, e simptomatic pentru „strategia” de promovare a majorității locurilor pe care merită să le vezi în România: habar n-ai că există, până ce nu le vezi tu, din greșeală, cu coada ochiului, din mașină. Deși vorbim despre o rezervație naturală, nu există table indicatoare, nu i se asigură paza și nici nu există vreun plan de amenajare. Nici măcar pădurea din jur nu are statut protejat, deci nu beneficiază de grija brigadierului silvic. Ceea ce există, în schimb, sunt trei pericole mari și late pentru starea rezervației: tăierile de păduri din amonte de cascadă, o galerie de prospectare pentru uraniu din apropiere și construcția de case de vacanță roz, mov și albastre.

Pe de altă parte, oricât ar fi de frumoasă, pentru ochiul turistului, și unică, pentru acela al fotografului, cascada e genul de loc pe care îl vezi... și gata; eventual o bălăceală în apa cascadei, dar cam atât. Mai mult de o oră n-ai ce face acolo, iar această realitate a lipsei de produs turistic este pe deplin comună majorității spațiilor turistice de la noi. Practic, direct proporțională cu splendoarea locului e întotdeauna imposibilitatea de a face acolo ceva mai mult decât simpla admirare, cu sau fără binoclu. Din păcate până și cele mai optimiste statistici spun că în județul Alba – ca aproape peste tot, în România – nu poate fi vorba decât rar, foarte rar de turism de weekend (cât despre cel de săptămână, să fim serioși). În cele mai multe cazuri, turismul e de o zi, ba uneori de câteva ceasuri, din care mai mult petreci pe drum decât la destinație.

Credeți-mă, nu contest calitatea stărilor sufletești (entuziasm, veselie, tihnă, etc.) pe care le poți avea exclusiv pe drum, mai ales că sunt unul dintre cei care ar merge oriunde, doar pentru drum. Dar una e să umbli în neștire, petrecând 90% pe drum și 10% la destinație, și cu totul altceva e să petreci 30% pe drum, și 70% la destinație. Da, ne plac potecile și aventura de urcare, dar am fi mai bucuroși dacă, dincolo de umblatul pe poteci, ar exista o aventură a serviciilor turistice. O închiriere de biciclete, o tiroliană, un balcon de belvedere bine amenajat, un loc de picnic cu adevărat decent, un ghidaj turistic deștept, ne-copy-paste și neplictisitor. Poate visăm cai verzi pe pereți, însă tare mă tem că și aici, la fel ca oriunde în țară, potențialii antreprenori se feresc să ofere produs turistic tocmai pentru că, la noi, o mică afacere în turism înseamnă 1) impozite greu de suportat în primul an de activitate; 2) încasări mici, având în vedere slaba promovare a locurilor și proasta infrastructura rutieră; 3) politica guvernamentală de descurajare a micilor investitori, în favoarea celor mari; 4) necesitatea de a face evaziune fiscală, pentru a putea rămâne cu ceva, pe lângă banii de impozite; 5) controale draconice din partea ANAF, pentru stârpirea evaziunii care, pentru mulți, înseamnă o sursă de supraviețuire. Și etc.

În concluzie, lăsând deoparte realitatea lucrurilor românești, vă recomand acest loc. E cu adevărat bun, frumos, liniștitor.

Acces la Cascada Vârciorog

Accesul spre rezervație pornește din DN 75, la ieșire din Arieșeni înspre Ștei (Bihor), pe un drum industrial care o ia la stânga. Drumul continuă preț de 3,5 km până la rezervație și este doar parțial accesibil pentru patru roți, dat fiind că traversează de câteva ori pârâul. Drumul este noroios și bolovănos, așadar recomand parcarea mașinilor în oricare dintre refugiile de lângă aceste traversări peste vale. Accesul pe jos este abordabil de către orice tip de turist, indiferent de vârstă.

Obiectiv turistic: Cascada Vârciorog
Localizare: Munții Bihor, pe raza comunei Arieșeni, sat Vămvucești (județul Alba)
Coordonate: alt. 1.140 m, 46.480235 lat. N, 22.691461 long. E
Acces: cu mașina; pe jos
Surse de informație pentru acest articol: Academia Română
Credite foto: Florian-Rareș Tileagă

Splendid, unic, românesc

Când mă aflu departe de țară, în locuri unde nu speram să ajung vreodată, nu mă mai prea gândesc la țara mea. Prea puțin din ce oferă azi, România, mă face să-mi fie dor de ea, să depășească granițele și să „bată” în frumusețe străinătatea. Ei bine, există excepții. Iar una dintre ele e Iezerul Șureanu. Din Munții Șureanu. Poftiți de-l vedeți.

De altfel, e primul loc care-mi vine în minte, când sunt întrebat ce recomand pentru o călătorie în județul Alba. Chiar dacă e departe de șosea și durează până ajungeți acolo, chiar dacă veți înjura pe ultimii 20 km de drum, sărind dintr-o groapă în alta, chiar dacă n-aveți ce face la iezer, decât să-l admirați, să-l pozați și apoi să vă întoarceți acasă, totuși Iezerul Șureanu e obligatoriu pentru turistul român. Mai ales pentru turistul atoateștiutor, care crede că a văzut destul și că nimic nu-l mai poate surprinde.

Ca să vedeți lacul, trebuie să treceți prin curtea Cabanei Șureanu, unde pun pariu că tot sudul Ardealului și-a făcut concediul, o dată în viață. Însă e puțin derutant, ba chiar iritant pentru unii faptul că tre’ să treci prin ograda cabanei (cu parcare închisă, nota bene, cabana aparținând Armatei) ca să ajungi la rezervație. În sfârșit, micul disconfort și confuzia că n-ați ajuns unde trebuie, ci într-o curte, se evaporă rapid, pentru că poteca spre iezer vă rupe de orice detaliu lumesc și vă duce într-o zonă de rai natural, fără fisuri, fără minusuri. Cărarea spre lac urcă, apoi coboară, apoi iar urcă și coboară, trece peste rădăcini de brad, pe sub cetini și vă duce la malul iezerului, unde veți găsi o băncuță și o masă, amândouă parcă la fel de vechi ca și iezerul.

Oamenii locului îi spun „lacul fără fund”. Nu pentru că n-ar avea, ba chiar poți vedea, cum urci pe Șureanu, bolovanii uriași de pe fundul lacului. Dar e „fără fund” fiindcă e alimentat de izvoare subterane, a căror adâncime n-a fost măsurată de mâini omenești. Lacul are o adâncime reală de 8 m, o lungime de 94 m şi o lăţime de 91 m, luciul de apă având o suprafață aproape perfect circulară. De fapt, geografii spun că este vorba despre „circul glaciar Şureanu”, sculptat în resturile domoale ale platformei Şureanu-Comărnicelu. Rezervația mai cuprinde, totodată, vegetația abundentă care îmbracă poalele masivului Șureanu, precum și mlaștina de lângă iezer, unde nu e indicat să vă aventurați. De altfel, nici înotul, oricât ar fi de ispititor, nu e o idee bună: pe lângă faptul că e interzis, înotul în lacul glaciar Șureanu te îngheață pe loc, chiar și-n miez de vară. Și, pe cât de rece, pe atât de înșelătoare e apa lacului. Fiind extrem de limpede, ai senzația că nu e adâncă. Ei bine, după doar doi-trei pași în lac, te pomenești deja cu apa până la piept. Da, recunosc, am încercat; dar o singură dată mi-a fost de ajuns să nu mai vreau...

Concluzia mea – ca turist care se mulțumește cu puțin și care iartă mereu autoritățile statului pentru lipsa lor de interes în a susține produse turistice în astfel de zone esențiale pentru turismul nostru – este că cel mai bun mod de a vă bucura de iezer este să fiți acolo și atât. Sau să fotografiați, mai ales dimineața, când lumina bate spre munte și spre lac. Sau, dacă vă țin picioarele, să urcați pe Șureanu, de unde lacul se va vedea tot mai mic, ca o perlă într-un ocean de brazi. Priveliștea obținută de sus justifică, pe bună dreptate, porecla dată de occidentali Munților Șureanu – „Elveția Estului” –, poreclă ce ilustrează perfect intimitatea și exclusivitatea lacului, în contrast cu spectaculozitatea peisajelor din Șureanu. Dacă e vreun punct culminant, în orice călătorie prin aceste zone, atunci cu siguranță ar fi nu Transalpina, nu lacul Oașa, nu mănăstirea Oașa, ci iezerul.

Acces la Iezerul Șureanu

Rezervația e situată la baza vârfului Șureanu. Accesul rutier este unic și pornește din șoseaua Transalpina. Trebuie mai întâi să ajungi la lacul Oașa, de unde nu continui pe Transalpina, ci faci dreapta pe DJ 704. Vei trece pe lângă mănăstirea Oașa, Luncile Prigoanei, Poarta Raiului și pârtiile Domeniului Schiabil Șureanu. De la baza pârtiilor, continui la dreapta și vei ajunge la Cabana Șureanu. În total, distanța de la lacul Oașa la Iezerul Șureanu este de 20 km, care pot fi parcurși într-o oră. Drumul e neasfaltat, accidentat, plini de gropi în special în perioadele ploioase, dar practicabil inclusiv de către mașinile cu gardă joasă.

Obiectiv turistic: Iezerul Șureanu
Localizare: Munții Șureanu, în situl natural „Frumoasa” (județul Alba)
Coordonate: alt. 1.750 m, adâncime 8 m, 45º35'00'' lat. N; 23º34'10'' long. E
Acces: cu mașina; pe jos
Surse de informație pentru acest articol: Academia Română
Credite foto: Florian-Rareș Tileagă

Perfectul concret

Uneori trec ani de zile şi nu apuci să vezi unele locuri, chiar dacă sunt la doi pași de tine. Ai auzit de ele, le vezi pe hartă şi îţi închipui cum ar arăta, prin asociere cu locuri pe care le-ai văzut deja. Şi rămâi în minte cu imaginea asta a unui peisaj vag, ideal, plăsmuit de tine cu ochii închişi.

Dar, în secunda în care chiar ajungi acolo, se întâmplă ceva. Peisajul mental se estompează și e înlocuit de o realitate care deseori, la noi, e cu minusuri. Adică cu peturi, păduri tăiate, amenajări de mântuială etc. Iezerul Ighiel, de pildă, rezervație din Munții Trascău, e o excepție. Din locul în care se termină asfaltul și începe drumul de țară, cu pietre și praf, cu serpentine care urcă abrupt și amețitor, mizeriile lumești rămân încurajator în urmă. Pe măsură ce urci și treci de la stejar la brad, aerul e tot mai rece iar verdeața virgină acoperă tot. Iar când, într-adevăr, ajungi la iezer, bănuiala se confirmă: e mai bine decât îți închipuiai.

Lacul ți se înfățișează complet, de la un mal la altul, într-un decor de culmi împădurite care trec de 1.200 m altitudine. E ca o grădină uriașă, superbă mai ales în octombrie, când ruginiul frunzelor se răsfrâng în luciul apei, încrețit de fiecare dată când adie vântul. Inutil să vă descriu acum, poeticește, tot ce e acolo. Ar fi să mă substitui aparatului foto și să vă plictisesc. Ideea este – și rețineți asta – că iezerul oferă unele dintre cele mai frumoase priveliști montane din România, bune de fotografiat din orice unghi, în orice anotimp.

Adânc de 9 m, Iezerul Ighiel este, de asemenea, cel mai mare lac carstic din Carpații României (similar Lacului Roșu din Orientali), adică e cel mai mare lac de baraj natural din țara noastră. În plus, pădurile culmilor care împrejmuiesc lacul au o biodiversitate ridicată. Sunt concluziile studiului făcut în zonă de către Academia Română, care a investigat modul de formare a lacului. De exemplu, urcând spre lac, puteți observa că în faţa lui există o pantă bruscă, care barează valea pe întreaga lăţime. Acesta e barajul natural, rezultat al unei alunecări de teren ce a închis valea, determinând acumularea apei în spatele lui. Astfel, spun geografii, iezerul s-a format în calcare jurasice masive, dispuse peste un fundament de roci eruptive. Iar apele curgătoare care se varsă în iezer sunt parţial temporare, deoarece străbat o zonă calcaroasă şi sunt scurte (1,5 – 2 km). Cel mai semnificativ e Pârâul Iezerului, care îşi are obârşia în Izvorul de sub Lac şi care reprezintă drenarea subterană a lacului.

Dar, dincolo de studii și date, rămân peisajele cu apă şi arbori, care se înnoadă într-un ansamblu deosebit de pitoresc. Oricât de plictisit ai fi, n-ai cum să nu-l admiri, cu toată atenţia ochilor. Și, că tot vorbim de atenție, nu rata un detaliu important. Pe malul pietros, cum te apropii de lac, vei vedea un chip de piatră, sculptat de natură. Ușor înclinat înspre stânga, pare un cap de om, cu ochi închiși, sprâncene stufoase și un început de zâmbet. Deși o poți trece ușor cu vederea, bucata de stâncă e remarcabilă ca expresivitate.

Acces la Iezerul Ighiel

Iezerul presupune un acces relativ simplu. Din Alba Iulia, ieși pe șoseaua DN 74 în direcţia Zlatna. În satul Şard, faci dreapta după ce treci calea ferată. Continui prin Șard, apoi ajungi în satul Ighiu și ții drumul înainte pe DJ 106 H, care te va duce în satul Ighiel. De la un anumit punct, drumul devine tot mai accidentat, urcă în serpentine abrupte, dar e practicabil de către orice tip de maşină. În total, distanţa de la Alba Iulia la Iezerul Ighiel este de 28 km.

Obiectiv turistic: Iezerul Ighiel
Localizare: Munții Trascău, pe raza comunei Ighiu (județul Alba)
Coordonate: alt. 925 m, adâncime 9 m, 46º10'50'' lat. N; 23º22'00'' long. E
Acces: cu mașina
Surse de informație pentru acest articol: Academia Română
Credite foto: Florian-Rareș Tileagă