Sfidând floricelele: schi pe căldură

Details

Category: Schi "pe dincolo"

Published on Monday, 02 March 2015 19:29

Written by Florian-Rareș Tileagă

Când am aflat, acum câțiva ani, că se poate schia și vara și că poți face plajă la cota 3.600, am crezut că e o glumă. Părea prea frumos să fie adevărat. A fost ca în anii ‘90, când am aflat că poți cumpăra roșii în ianuarie și lubeniță în martie. Pentru un schior dependent de schi – care ar fi în stare să scoată zăpada din congelator și să schieze pe ea, dacă i-ai spune că nu va mai ninge niciodată – faptul că poți schia vara e echivalentul ideii că există viață după moarte.

Viața la care mă refer aici e de la cota 2.500 în sus. Cam de acolo încep ghețarii, cel puțin în Europa. Iar cei pentru care primăvara și vara nu înseamnă grătar și bicicletă sunt cei care visează cu ochii deschiși la zăpezi, în timp ce floricelele apar prin grădini. Franța, Austria, Italia și Elveția sunt țări care au înțeles de mult timp demența acestui vis, exploatând-o prin folosirea turistică a munților la cele mai mari înălțimi. Adică prin amenajări de pârtii între cotele 2.500 – 3.600, în zone de ghețar cu omăt permanent, unde se schiază până prin august, în tricou sau sutien. Atenție, nu vorbim despre schiul de tură și freeride, practicat și la noi, în zone sacre ca splendoare și virginitate, precum Bâlea, Retezat, Vlădeasa. Vorbim despre pârtii bătute, marcate, frumos primenite pentru schiorul de rând, care nu s-a săturat de schi și care vrea un concediu de vară în clăpari. Mai ales că ofertele de schi, pe vară, nu sună rău, inclusiv pentru buzunarele mici. În sfârșit, iată, pe scurt, câțiva din ghețarii pe care am schiat și pe care vi-i recomand mai ales atunci când, la șes, lumea umblă în pantaloni scurți...

Tiefenbach & Rettenbach (de la 2.684 la 3.340 m alt.), Sölden, Austria. Bine, întreg Söldenul e de văzut, de pozat și de parcurs. Indiferent de anotimp. Dar cei doi ghețari, aflați printre cele mai înalte creste de pe Valea Ötztal (Tirol), sunt într-adevăr salvarea de lux a celor care vor să schieze pe căldură. Sunt singurii ghețari din Alpi conectați printr-un tunel (pe care e un deliciu să-l parcurgi), la cota 3.100. Inclusiv la această altitudine, pârtiile sunt de o lărgime dezarmantă iar 25 km din cei 33 ai ghețarilor sunt pârtii albastre, ideale pentru carving-ul lejer, relaxant. Sunt ghețari de agrement, dacă pot spune așa, perfecți pentru schiul de familie, nu pentru adrenalină. Alți 5 km sunt pârtii roșii, dar suficient de late și drepte astfel încât să n-ai senzația că ești la proba de slalom uriaș. Încă 3 km sunt pârtii negre, dar nu vă temeți; nu veți leșina de frică și efort, pentru că nu sunt groaznic de abrupte. Din punctul meu de vedere, ca schior căruia îi plac pârtiile roșii, ghețarii Tiefenbach și Rettenbach sunt „locul de joacă” al celor ce vor linia de mijloc între relaxare și perfecționare. În acest sens, recomand pârtiile 38, 39 și 33. De reținut e și faptul că Rettenbach (dezvoltat încă din 1975 pentru schi) e unicul loc din Europa care oferă un spațiu oficial de testare a echipamentelor de schi, înainte de sezon.
Instalații de cablu: trei telegondole, șapte telescaune

Glacier de Mantel (de la 3.200 m la 3.400 m alt.), Les Deux Alpes, Franța. Dacă l-aș compara cu ghețarii din Sölden, n-aș ajunge la nici un rezultat. Pur și simplu nu mă pot hotărî care e mai bun ca linie de coborâre, ca lărgime, ca priveliști. Aș înclina, totuși, spre franțuzescul Glacier de Mantel, care e atât de lat și de lin, încât aș schia doar acolo, toată ziua, ignorând restul de 200 km ai uriașului domeniu schiabil din Les Deux Alpes. Fără exagerare, cele șapte pârtii albastre și roșii, dintre cotele 3.200 și 3.400, sunt șapte pârtii de schi odihnitor, în cel mai pur sens. Fără înclinații incomode, fără hopuri, fără risc de coliziuni, pârtiile de pe ghețar (Signal 1, 2, 3 și 4; Jandri 5; Puy Salié 1 și 2) sunt ireproșabile. Nici măcar vremea nu e un minus pentru această zonă extrem de înaltă. Primăvara și vara e atât de cald, acolo sus, încât nu numai că schiezi la în tricou, dar pauzele ți le faci pe șezlong, la bronzat. Iar soarele de munte, știm bine, arde mai sănătos și mai durabil decât cel de mare. Bottom line, ghețarul Mantel, care e legat de celebrul ghețar La Grave, e perfect pentru odihnă și perfecționare (ba chiar și pentru inițiere), iar lungimea și lățimea incredibile îl fac suficient pentru schi, chiar dacă doar acolo, vara, mai găsești zăpadă în Les Deux Alpes.
Instalații de cablu: două telescaune, două teleschiuri, un funicular

Gletscherplateau (de la 2.500 m la 2.900 m alt.), Kaprun, Austria. Nu-i nici cel mai mare, nici cel mai înalt din Alpi. Dar îl dau ca exemplu fiindcă e cel mai aproape de noi, dovadă că mulți, foarte mulți români, unguri și ucrainieni schiază la Kaprun. Asta face ca ghețarul să fie, chiar și în perioada de primăvară-vară, destul de aglomerat. Acesta e un minus, fiindcă aglomerația, pe pârtii, înseamnă gheață și dâmburi, adică dificultăți pentru schiorul începător. De aceea, treziți-vă de dimineață și urcați cu prima telegondolă, ca să fiți primii care coborâți pe mult-râvnitele urme de ratrack. Există cinci pârtii pe ghețar, dintre care două albastre (dar scurte) și trei roșii (dar lungi), ceea ce face ca Gletscherplateau să fie dedicat schiorului avansat, obișnuit cu virajele pe pantă înclinată și cu carving în viteză. Avantajul net al acestor puține pârtii de ghețar sunt, însă, priveliștile de sus și lucrurile pe care le pot face cei care nu schiază. Adică selfie-uri pe platforme de belvedere la cota 3.029, poze cu întinderi uriașe de omăt, cinema-uri în vârf de munte și un tunel expozițional fantastic de interesant (și de obositor la urcare). Toate, în complexul turistic „Gipfelwelt 3000”, săpat în stânca vârfului Kitzschteinhorn (3.203 m alt.), unde urci cu telecabina și de unde se văd toți Alpii.
Instalații de cablu: cinci teleschiuri

Ce sunt ghețarii?

Pentru ca ghețarii să se formeze e nevoie de peste 100 de ierni. În fiecare an, straturile noi de zăpadă se așează peste cele vechi, tasându-le. Această compresie anuală forțează zăpada să se recristalizeze, formând particule fine, ca zahărul. Treptat, cristalele se măresc, iar spațiile de aer dintre ele se restrâng, obligând zăpada să scadă în densitate și să devină tot mai compactă. După circa două ierni, stratul așternut prin ninsoare se transformă în zăpadă înghețată, aproape la fel de densă ca și apa. În timp, cristalele devin tot mai mari și mai compacte (atingând uneori câțiva centimetri în grosime), micșorând foarte mult aerul dintre ele. În 100 de ani, zăpada devine gheață permanentă.

Articolul a fost publicat inițial în „National Geographic Traveler”, martie 2015
Credite foto: Florian-Rareș Tileagă; www.e-marpha.ro

***

Sunt instructorul Florian-Rareș Tileagă și vă aștept, în Munții Șureanu, la lecții de schi și închirieri de echipamente.