ȘUREANU. Cabanele „Pași Liberi”

O cabană, la munte, nu înseamnă gresie albastră, inox și zugrăveală roz. O cabană, la munte, e ceea ce nu găsești la oraș. E lemn curat. Lemn cât vezi cu ochii. Lemn decorativ, lemn structural, lemn care poartă, în el, duhul pădurii din care a venit. O cabană, la munte, este intenționat imperfectă, ca să poată fi, prin cuiele sale strâmbe și prin dușumeaua care scârțâie, perfectă. Iată, așadar, cabanele noastre. Cabanele „Pași Liberi”, din Poarta Raiului, dedicate celor ce înțeleg muntele.

Despre cabane

Le-am făcut cu mâna noastră, cum am știut noi mai bine. Nu sunt perfecte – nici nu ne-am dorit să fie –, sunt doar primitoare. Prin mobilierul de peste 100 de ani, prin pavajul interior antichizat, prin contrastul între încăperea imensă și cea măruntă și prin ferestrele vechi, de lemn, cabanele noastre îmbină rusticul cu eleganța vintage. De ce? Pentru că lemnul, această entitate vie, e odihnitor. După o zi istovitoare de umblat pe munte, nimic nu e mai plăcut decât să ajungi în cabană, să fie cald și să te cufunzi în decorul de mobilă veche. Credenț, servantă, comodă, consolă, dulăpior, masă, colțar, tablou, lampadar – totul e autentic, totul miroase a lemn masiv.

Cabana 3, tip A-Frame

Dacă ar fi să adunăm, într-un singur cuvânt, tot ceea ce înseamnă această cabană, de tip A, cuvântul ar fi „cald”. Cald nu neapărat din punct de vedere termic, deși avem încălzire în pardoseală, ci cald ca detaliu, ca textură, ca ambianță, ca tonalitate, ca tot. De la primele detalii, până la ultimele, ne-am străduit ca lucrurile să fie primitoare, în Cabana 3. Totul e rustic înspre elegant, totul e vechi și atent selecționat, astfel încât nimic să nu fie lucios, sclipicios, opulent sau rece. Ne place atmosfera modestă, rustică. Ne place muntele.

Din cele patru cabane A-Frame pe care le vedeți în poze, doar una e gata. Vor fi și celelalte, la vremea lor. De fapt, una o va produce pe cealaltă. Iar această primă cabană, ce poartă numărul „3”, e încăpătoare pentru șase oameni. De fapt, iată ce și cum:
- mansardă (12 mp): pat matrimonial, pentru 2 persoane
- parter (48 mp): colțar „U”, extensibil (2 persoane) și canapea extensibilă (2 persoane)
- utilități: baie, bucătărie complet utilată cu electrocasnice, zonă de servit masa, living-room, TV Smart cu ecran plat, Wi-Fi gratuit
- terasă (12 mp)

Așadar, 72 mp desfășurați. Sunt dimensiunile acestui apartament rustic, gândit pentru familie sau grup compact, în care sper să petreceți clipe de refugiu. Suntem între brazi, departe de manele, de grătare gălăgioase, de trafic nervos, de chefuri deranjante, într-un colț retras al zonei căreia, nu întâmplător, îi zice Poarta Raiului.

Cabana „veche”

Nu e chiar veche (mai exact, e din 2017), dar, în raport cu noile cabane A-Frame, noi așa îi spunem acum: „cababa veche”. E făcută 100% de mâinile noastre, astfel că ne asumăm micile ei imperfecțiuni. Pe care, oricum, am vrea să le priviți ca fiind rustice: o fereastră veche, un ciubăr pe post de cadă de duș, o balustradă inexactă.

Iată ce vă așteaptă aici:
- 1 cameră cu pat matrimonial (16 mp), la etajul 1, potrivită DOAR pentru 2 persoane. Include baie privată și un balcon cu priveliște înspre masivul Șureanu
- 1 living spațios, la etajul 1, cu TV Smart
- utilități: baie privată în cameră, bucătărie complet utilată cu electrocasnice, zonă de servit masa, living-room la parter, Wi-Fi gratuit
Restul camerelor din cabană sunt doar pentru monitorii școlii de schi „Pași Liberi” și personalul care are grijă de cabană. De asemenea, la parter avem centru de închirieri schiuri și snowboard, precum și centru airsoft.

Tarife

Cabana 3, tip A-Frame (6 locuri)
1.000 lei / noapte (luni – joi)
1.200 lei / noapte (vineri – Duminică)

Camera matrimonială „Love Story” din cabana veche (2 locuri)
300 lei / noapte

Pentru ambele cabane, sejurul minim este de 2 nopți.

Facilități

Cabanele despre care vorbim sunt, de fapt, cabanele în care s-au născut toate ideile de activități marca „Pași Liberi”. Așa că fiți siguri că echipa „Pași Liberi” e alături de voi, ca să facem împreună oricare dintre lucrurile la care ne pricepem noi cel mai bine:
- lecții de schi
- închirieri schiuri și plăci snowboard
- bătălii airsoft (de zi și de noapte, cu trasoare)
- poligon airsoft (de zi și noapte, cu trasoare)
- ghidaj turistic
- cinematecă

Școala ta de schi, la Șureanu: „PAȘI LIBERI”

Ca să schiezi, trebuie să fie zăpadă. Ca să fie zăpadă, trebuie să ningă. Ca să ningă, trebuie să fie iarnă. Simplu, nu? Ei bine, nu. Noi altfel vedem lucrurile. Ca să schiezi, trebuie să vrei. Ca să vrei, trebuie să prinzi încredere. Ca să prinzi încredere, ai nevoie de monitor. Unul bun, tehnic, rațional.
Fără false modestii, noi, cei de la „Pași Liberi”, chiar așa suntem. SCHImbă-ți viața cu noi!

Cine suntem noi?

Suntem o mână de oameni, în costume albastre. Întâi am fost eu, Rareș. Am început primele lecții în ianuarie 2011. După vreo cinci ani, mi s-au alăturat alții, rând pe rând. Iar apoi, în urma unui parteneriat cu Domeniul Schiabil Șureanu, am decis să-mi măresc echipa. Acum, suntem suficienți. Și avem toată răbdarea pentru ca tu să descoperi munții așa cum se cuvine: pe schiuri. Ziua ne găsești pe pârtii, iar seara, în cabana „Pași Liberi” din Poarta Raiului. Oricum, ne recunoști după costumele complet albastre, pe care scrie „Pași Liberi. Școala ta de schi”.

De ce cu noi?

Iată 5 motive:

1) nu ne facem că lucrăm, nu copiem pe nimeni și nu facem pauze inutile.
2) pentru noi, tehnica e pe primul loc. Plugăreala sau laudele gratuite, pe nici unul.
3) nu lungim procesul de învățare, ca să-ți luăm banii, sub pretextul evoluției lente.
4) avem un stil unic, marca „Pași Liberi”, cu rezultate mai rapide decât te aștepți.
5) n-o să ne vezi cu cârduri de cursanți, pe pârtie. Acceptăm doar 2 cursanți la lecția de grup, ca să existe evoluție tehnică REALĂ în cazul fiecăruia.

Ce vom face la lecție?

Inițiere – aici te punem pe picioare, adică în clăpari și pe schiuri. Facem cunoștință cu echipamentul, cu zăpada și cu pârtia. Încercăm exerciții de acomodare cu echipamentul, pășiri pe zăpadă, urcări și coborâri cu schiurile în picioare. Apoi facem primele coborâri, scuipând în sân de bucurie că am reușit, dar și primele ocoliri în plug și primele folosiri ale genunchilor pentru stabilitate pe pârtie. Nu ne ferim nici de teleschi, ci încercăm să îl abordăm fără spaimă. Totodată, încercăm să conștientizăm cât mai bine poziția noastră pe pârtie.

Perfecționare – aici avansăm spre pârtiile puțin mai solicitante, care ne vor oferi suficient spațiu (și motive) să încercăm, pas cu pas, coborârea și ocolirea cu schiurile în paralel, precum și punctarea cu bățul; vom face primele coborâri în carving, pe pantă slab înclinată, încercând să înțelegem și să folosim forma schiului și greutatea corpului nostru (prin balansul genunchilor și distribuirea greutății pe schiuri); totodată, vom mări viteza și vom dobândi încredere în picioarele noastre și în relieful pârtiei

Cizelare – pârtiile roșii și cele negre nu mai sunt acum un mit; rămânem în carving, dar grăbim ritmul și ne folosim corpul în viraje din ce în ce mai mult, în funcție de viteză; învățăm înclinarea corpului pe pantă abruptă și cristianiile prin derapaj; apoi, „dacă ne ține”, intrăm în powder, unde folosim balansul și unde toate elementele învățate până acum trebuie aplicate accentuat, perfect

Cât te costă?

Indiferent că vrei inițiere, perfecționare sau cizelare, tariful este același:

Lecție privată, durată 2 ore: 300 lei
Lecție privată, durată 1 oră: 150 lei

Ce altceva mai trebuie să știi?

- orarul zilnic al lecțiilor noastre este: 10.00-12.00, 12.00-14.00, 14.00-16.00
- lecțiile durează 2 ore didactice, iar prin „oră didactică” se înțelege durata de 50 minute (lecția va dura fie 100 minute, fără pauză, fie 120 minute, cu mici pauze)
- punctualitatea la lecție este esențială
- limita de vârstă: minim 7 ani
- programările se fac, preferabil, cu câteva zile înainte
- clienții neprogramați, dar care doresc lecție, vor fi distribuiți, în ziua respectivă, la clasa unui monitor, împreună cu alți cursanți de același nivel
- nu recomandăm formarea unei grupe din membrii aceleiași familii
- casca este obligatorie pentru orice cursant

Cum te programezi la lecție?

Ne poți suna zilnic, doar după ora 19.00, la numărul 0762 501 913

De unde închiriezi echipament?

De la cabanele „PAȘI LIBERI” din Poarta Raiului (în drum spre pârtii). Acolo e centrul nostru, echipat cu de toate: schiuri, clăpari, bețe, plăci, boots, căști, ochelari, sănii.

Program: L-D 09.00-21.00

Schiuri + clăpari + bețe + cască + ochelari 70 lei / zi
Placă + boots + cască + ochelari 70 lei / zi
Schiuri + clăpari + bețe 60 lei / zi
Placă + boots 60 lei / zi
Schiuri 40 lei / zi
Clăpari 40 lei / zi
Placă 40 lei / zi
Boots 40 lei / zi
Bețe 20 lei / zi
Cască 20 lei / zi
Ochelari 20 lei / zi
Sanie 20 lei / zi

Vă așteptăm!

Schiorul român

În 1 decembrie 2012 eram pe pârtiile din Kaprun și, între două cozi la teleschi, aud niște vorbe în românește. Dar nu în româneasca poetică a lui Coșbuc, ci în aia stâlcită a lui Chicoș Rostogan. Era ceva de genul „bă, tu ghe câche ori ai coborât pă asta?” Da, mi-am zis. Suntem diferiți.

De fapt, suntem unici. Și mă îmbătam cu apă rece spunându-mi asta pentru că era Ziua Națională a României și, alături de mine, mai erau pe pârtie alte câteva zeci de clujeni, bistrițeni și sătmăreni. Era o mică Românie acolo, inconfundabilă prin amestecul de geci Salomon, pantaloni Rossignol și vorbe clujene spuse cu haznă, printre austrieci tăcuți și serioși. Era un aer de șezătoare hi-tech, veselă și șmecheră, rafinată și din topor în același timp. Pur și simplu îți venea să zici că numai noi putem fi așa.

Sigur că exagerez. Dar esența este că noi, românii, suntem foarte interesanți când ne apucă entuziasmul pentru un sport atât de scump și de occidental cum e schiul. Sau snowboarding-ul. Da, și alte popoare au „faliții lor”, dar noi, românii, avem o istorie fără de care nu poate fi înțeleasă raportarea noastră la chestiuni ca tehnologia echipamentului sau tehnica de schi. Țineți cont că, înainte ca noi să aflăm de carving și GORE-TEX, eram oameni ieșiți din obscuritatea anilor de după Revoluție, în care gustul vieții era gustul TEC cu Titan Ice. Bineînțeles că am evoluat apoi spre întreprinderi mici, mașini străine, celulare, Internet și meniu mare la Mac. Dar saltul de la una la alta a fost rapid și a venit la pachet cu parvenitism și făloșenie. Sigur, unii poate s-au născut cu carving-ul în brațe și li se pare normal să nu privească nostalgic spre schiuri lungi de 2 m. Dar ce vreau să spun aici este că felul românului de a grăbi lucrurile, de a face chestii doar ca să dea bine, de a nu înțelege esența situației fiindcă îi convine suprafața ei este o dovadă uimitoare a faptului că „românul nu a copt destul”, cum zicea Caragiale.

Pe pârtie, în comportamentul schiorului, concluzia lui Caragiale s-ar traduce prin câteva atitudini excesive, pe care le voi descrie mai jos sub forma unui pamflet. Sunt inevitabil pitorești și, oricât aș părea de răutăcios vorbind despre ele, recunosc că și eu le-am avut. Le descriu cu înduioșare, pentru că, de fapt, vorbesc din propriile excese.

Kamikaze. E cel care zice „schiură”. Îl vezi peste tot pe pârtiile românești (mai ales în Ardeal, Moldova și Maramureș) și-l cunoști după poziția crăcănată, căciula pe vârf de cap și urletele pe care le scoate la coborâre. N-are niciodată nevoie de „bâte” (bețe), pentru că tehnica sa e superioară. Pentru el, cuvinte ca „evoluție”, „prudență” și „ceilalți” sunt limbă chineză. Ba chiar am avut șansa, stând de vorbă cu unul dintre ei, să descopăr denumirea pe care a găsit-o stilului său: „coborâre directă”. V-ați prins, e o tehnică nouă. Din păcate, însă, schiorul-kamikaze este echivalentul șoferului fără permis. Se urcă la volan (adică pe „șchiuri”), e beat (adică are un chef nebun să se dea), îi place viteza și se crede singur pe drum. E pericolul nr. 1 pe pârtii, fiindcă poate crea oricând coliziuni. Fiind rapid și șmecher, jandarmii montani nu-l prind niciodată, așa că nu poate fi stârpit... decât cu sniperi.

Nervosul. Când îl vezi cum urlă la copilașul lui, pe care-l învață schi cu forța, te apucă mila. Ai vrea să zici ceva, dar e copilul lui... Cel mult, dacă ești instructor, poți să intervii impersonal și să oprești masacrul psihic dând un sfat pentru că, deh, ești în timpul serviciului... Dar nervosul tot nervos rămâne iar scenele lui de om nemulțumit vor indispune mulți schiori non-nervoși pe pârtie. Problema e că nervii lui vin nu neapărat din faptul că evoluția sportivă a copilului e lentă și cu sincope, ci pentru că el, schiorul, pierde timpul lui de schi. E o mini-disperare care spune multe despre posibilitatea multor români de a avea doar o singură șansă de concediu, într-un sezon de iarnă.

Redneck-ul. Ca să nu zic „țăranul”, pentru că mi-e dragă țărănimea... Redneck-ul e schiorul care nu înțelege omenia și eleganța acestui sport atât de social. Face mizerie (la propriu) și spune mizerii, vorbește tare cât pentru cinci oameni, le are pe-ale lui orice ai zice, te ia la rost dacă nu bei cu el, tutuiește lumea, parchează prost, încurcă circulația ca să-i fie văzută mașina, te privește de sus, cu sprâncene ridicate și ochi contrariați. E schiorul care se poartă urât la Predeal și frumos la Innsbruck.

Mutul enigmatic. Nu deranjează și nu provoacă, dar e una din prezențele evidente pe pârtie. E mai taciturn decât călugării, pare că-l precede un fel de importanță liturgică și îl recunoști ușor, pentru că vrea să fie văzut. Speră să lase o dâră lungă de impresii și întrebări în urma lui, care să-i ofere statutul de schior profi, preocupat de stil și tehnică, neîntrerupt de nimicuri. Antisocial, întunecat, impresionant, mutul se crede în fimulețe artistice pe Vimeo. Când, de fapt, el își dorește din tot sufletul să fie abordat și să fie așa cum e românul cu adevărat: vorbăreț, deschis, curios.

Expertul inaccesibil. E și mai „grav” decât Mutul. Schiază excelent și vrea să ne simțim mici din cauza asta. Prin aerul de superioritate bine studiat, e volubil cu cei de nivelul lui (sau superiori lui), bea, se distrează, iese cu ei și, practic, își limitează în mod vizibil contactul la cei cu care vorbește pe aceeași limbă. E concjunctural și speriat că teritoriul sacru al priceperii sale va fi invadat de muritorii de rând, așa că turnul de fildeș în care se află e flancat cu o siguranță de sine agresivă și cu un orgoliu... neimpresionant. După ani la rând în care va dansa pe această scenă a profesioniștilor cu nimb deasupra capului, îi va fi profund dor de zilele în care știa să comunice cu oamenii.

Atoateștiutorul neîntrebat. E cel mai sonor de pe pârtie. Orice ai zice, el îți spune contrariul pentru că altfel nu știe cum să-și marcheze poziția. În limbaj ardelenesc, e ocoșul perfect. La el mergi ca să afli, ca să-ți spună, nu ca să-i spui și ca să afle; din toate știe câte puțin (ba chiar mult dacă îl enervezi) și e destul să vadă că faci ceva sau că încerci ceva, ca să intervină cu sfaturi și recomandări agresive. Din speriatul care nu știa ce e aia pârtie și care tremura din genunchi ca un miel nou-născut, atoateștiutorul fentează legile bunului simț, în dulcele stil clasic românesc și intră cu bocanii peste părerile celorlalți. Practic, e schiorul cu cel mai mare grad de inutilitate socială, cel mai enervant prin expansiunea orgoliului. Așa că nu i te destăinui ca unui prieten de suflet, dacă nu vrei să se aplice pilda biblică cu mărgăritatele și porcii...

Rider-ul sectant. Templul lui e snowpark-ul și zona de freeride, fiind genul de schior / boarder care doarme noaptea cu capul pe schiuri / placă. Fuziune între expertul inaccesibil și atoateștiutor, sectantul adaugă acestor atitudini snobismul de limbaj prin îndepărtarea agresivă de limba română. Adică el caută în orice discuție despre schi prilejuri de a strecura „kicker”, „boardercross” și „off-piste”, cu unicul scop de a-i impresiona pe cei care nu le înțeleg și de a avea acces în lumea celor care sunt mai buni decât el. Nu contează că acum câțiva ani confunda placa de păr cu aia de zăpadă... Totodată, speculează ocaziile în care se vorbește despre pârtii dificile, astfel încât el să spună că, de fapt, nu-s grele deloc. Pe scurt, afirmarea prestigiului personal prin minimalizarea dificultății. Pe scurt, mică paradă de dispreț și ipocrizie.

Cavalerul teuton. Adică schiorul înarmat până-n dinți: armuri la spate, la piept, cotiere, genunchiere, cască integrală, chiar dacă pârtia neagră pe care coboară e aia de pe Feleac. E ca și când ai vedea pe pârtie un motociclist sau un mascat. Dacă în sezonul trecut se încurca la teleschi, acum a descoperit pericolele mortale pe care le implică cristianele pe pârtie albastră...

Kenvelistul. Miroase a nou, a etichetă. A făcut una-două coborâri pe pârtie, anul trecut și a înțeles că sportul ăsta se mănâncă cu echipament de ultimă generație. Dintr-ăla pe care schiorii veterani nu și-l permit nici acum, după 20 de ani de schi. Nu contează măiestria și nivelul, ci moda și efectul vizual. Kenvelistul preferă, bineînțeles, să schieze mai mult în après-ski decât pe pârtie și îl vei găsi acolo, la masă, studiindu-și comportamentul, astfel încât impresia să fie maximă.

Neechipatul. E opusul kenvelistului și nu vrea în ruptul capului să înțeleagă că, de pildă, costumul „dintr-o bucată” și-a dat obștescul sfârșit odată cu anii 2000. Are schiuri din anii ’90 nu pentru că nu și-ar permite altele, ci pentru că ține la ele ca la o Dacie care-l duce peste tot. Pentru el, tehnologia noilor echipamente este o fiță și, în războiul schi vs. snowboard, e primul care spune, cu un aer superior, că „ăștia tineri cu placa” strică pârtiile.

Paltonarul. Sau, zic unii, umbrelarul, adică omul care-și ia umbrelă când ninge. Nu schiază și nici nu i s-ar putea reproșa asta, dar e o figură pitorească, perfect românească pe pârtiile de schi. Are o răbdare colosală pentru că stă toată ziua la baza pârtiei, în așteptarea prietenilor / rudelor care schiază și, uneori, îl recunoști după bocceluța cu mâncare de acasă. E retras, cuminte, neexcesiv. E, probabil, cea mai plăcută prezență dintre toți cei pe care i-am inventariat aici.

Și alții... Toți ceilalți, nepomeniți mai sus fiindcă nu prea sunt pitorești, intră în uriașa categorie a schiorilor care compun majoritatea: sociabilul, modestul, naivul, expertul accesibil, vorbărețul simpatic, cooperantul, săritorul, ambițiosul rezonabil. Și așa mai departe.

Articolul a fost publicat inițial pe www.skipassmagazine.ro
Credite foto: Florian-Rareș Tileagă

***

Sunt instructorul Florian-Rareș Tileagă și vă aștept, în Munții Șureanu, la lecții de schi și închirieri de echipamente.

Schi în anii '80

1988, iarnă. Țin minte că eram mici când tata ne trezea la 5 dimineața, o dată pe lună, ca să prindem camionul de muncitori care urca la Șugag, pe actuala Transalpina.

Că ningea sau că era doar frig, nu-mi aduc aminte. Ce știu e că eram singurii care, la ora aia, așteptam în stație îmbrăcați de schi, cu fâșuri colorate, bețe și schiuri. În masa de oameni adormiți care plecau în uzine, eram ca picați din filme americane. Iar când sosea camionul, urcam și ne făceam loc (deși „loc” e mult spus, în înghesuiala din vechile autospeciale, cu două băncuțe pe margine și una pe mijloc...) printre muncitorii pe care nu-i vedeai din stație fiindcă geamurile de camion aveau gheață pe dinăuntru. Dar, odată ajunși în mașină, oamenii ne primeau bine. Nici măcar nu plăteam. Erau învățați cu noi, știau unde mergem.

Noi mergeam la schi. Dar nu oriunde. Pârtiile noastre erau, de fapt, niște dealuri fără nici o amenajare iar stațiunea, niște grajduri în care vara dormeau vacile. Eram la cota 1.400, în Munții Șureanu, Valea Dobrei, zona „Duș”. Și era alegerea noastră să schiem acolo decât să stăm ore-n șir la cozi de teleschi în puținele și arhiplinele stațiuni de schi din acea vreme, care erau relativ departe, adică Arieșeni, Păltiniș, Parâng și Valea Prahovei. N-aveam de ales sau, poate, ne plăcea să fim altfel.

Luam cu noi vin, slănină, schiuri și, mai ales, motorină. Era cea mai importantă de pe listă, fiindcă fără ea nu funcționa motorul de tractor de pe pârtie, care acționa un cablu de care te prindeai cu crose. Era un chin să-l pornești (motorină înghețată, angrenaje ruginite...), așa că fiecare pornire se celebra cu chiote. Cam ăsta era „telescaunul” nostru, dar pentru noi era suficient. La fel cum suficientă era și bătătorirea pârtiei nu cu utilaje, ci cu schiurile, de sus până jos, pas cu pas. Era greu dar entuziasmant, istovitor dar sănătos ca sport și ca mod de a trăi împreună. Eram o mână de oameni, dar le făceam pe toate și găseam soluții la orice. Motorul de tractor și dealul cu zăpadă erau, până la urmă, un lux pentru niște oameni care, cu mâinile lor, reușeau să transforme muntele în pârtie de schi. Noi eram stațiunea, noi eram și turiștii.

Să fii, acum, schior cu 30 de ani vechime înseamnă să fi făcut toate astea măcar o dată, indiferent unde în Carpați. Da, sunt nostalgic, dar am argument: dificilii ani ’80 au pus baza educației sportive a unei generații, care a trecut prin astfel de clipe de aur. Clipe de cult al efortului, de improvizație colectivă, de într-ajutorare nesimulată, de satisfacții mari din lucruri mici. Chiar dacă azi avem geci Salomon, bețe Head și facem carving în powder, totuși noi eram copiii ăia uzi de zăpadă pentru că schiau în trening, ghete și cu schiuri lungi de 2 m, în locuri unde iarna doar lupii călcau. În acea epocă gri și flămândă, noi eram sătui de sănătate și ne bucuram de culoare. De alb.

De ținut cont. Azi, zona „Duș” e pustie. Dar poate recăpăta viață în orice sezon de schi, fiind una dintre cele mai ofertante zone pentru freeride din Meridionali.

Articolul a fost publicat inițial în „National Geographic Traveler”, decembrie 2014
Credite foto: Virgil Costea

***

Sunt instructorul Florian-Rareș Tileagă și vă aștept, în Munții Șureanu, la lecții de schi și închirieri de echipamente.