Stop-joc

Dacă 27 de oameni ar fi murit într-un sat, toată lumea s-ar fi oprit în loc. Nimeni n-ar mai fi lucrat, s-ar fi tras clopotele și toți ar fi ieșit pe la porți. În București, însă, vrând-nevrând, detaliile se pierd. „Apa” în care se dizolvă pliculețul de tragedie e atât de adâncă, încât nici n-ai ști că s-a dizolvat ceva. Oamenii ies din nou în parc, serviciile continuă în parametri normali, vine „inofensivul” Halloween, lumea își vede de ale ei. Nu știu, nu eram în București la Revoluție, dar am auzit că în dimineața de 22 lucrurile au fost cam la fel. Semafoarele au mers iar, troleele și-au reluat cursa, oamenii traversau din nou pe zebră. Dar toți știau povestea. Și, în scurt timp, nimic nu mai urma să fie la fel.

Eu însumi mă comport ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat, chiar dacă acum înțeleg de ce primeam aseară SMS-uri cu „ești viu?”, așa cum primeam, în noiembrie 2004, la câteva minute după cutremur. Și știu acum și unde mergeau zecile de salvări pe care le-am văzut aseară, una după alta, pe la Universitate. Mi-am reluat, deci, și eu activitățile, cu toate că orice lucru, pe care încep să îl fac, pare destul de inutil. De pildă, am de scris niște cronici de teatru, dar, cumva, știu că oricine ar citi – dacă ar mai exista cineva în țara asta, care să vrea să citească cronică de teatru în ziua de 31 octombrie 2015 – s-ar uita printre rânduri. Ar fi cu gândul în altă parte. Chiar dacă ar da like, like-ul ar fi de o complezență tristă.

N-am de gând să dramatizez, pentru că oricum nu poți dramatiza o stare care e gata tragică, depășind de mult granițele unei drame. Dar cred că e genul de moment, rar în istoria noastră, în care toată țara gândește la fel. Sau are în cap același lucru, care revine din ce în ce mai obsedant, pe măsură ce timpul trece și lucrurile se așează. Toți simțim pe limbă un uriaș dezgust față de miserupismul instituțiilor care acordă, la plezneală, autorizări de funcționare; toți suntem indignați până la os față de controalele făcute pe fugă, acolo unde ar fi trebuit să fie temeinice; toți îi oferim o înjurătură cu haznă lui Oprea, căruia brusc îi pasă de morți; toți am vrea ca măsurile de prevenire să fie luate înainte de catastrofă, nu după; toți am vrea ca tinerii ăia să nu fi murit sau să nu fi rămas, mulți dintre ei, cu fețele distruse pe viață. Iar Ponta poate decreta cât doliu național vrea: nu văd pe nimeni întreg la cap să-i mai ardă de tâmpenii citadine, azi.

Chiar dacă lucrurile par să fie la fel ca înainte, ele de fapt nu vor mai fi. Așa cum nici tăierile de copaci nu mai sunt ce-au fost, ca să-i citez pe nostalgicii care încă au conturi grase din defrișări, așa cum nici căutătorii de aur nu mai calcă la fel de stăpânitor pe la noi, tot așa nici părinții din România nu vor mai sta liniștiți, când copiii lor vor ieși în oraș. Și nici nu cred că vom mai auzi, în viitorul apropiat, pe vreunul care să sufle vreo aluzie, măcar, la așa-zisa lipsă de profesionalism a cadrelor medicale din spitale și SMURD.

Se va lăsa, sper, cu pușcărie pe ani grei, de la vlădică la opincă, acolo unde vina s-a împărțit deja în mod natural. Cât despre noi, cei care privim cu admirație tăcută cozile donatorilor de sânge, în timp ce ne pregătim să ieșim, probabil, la o bere, pot să spun că suntem spectatorii unui fenomen care n-ar trebui să se repete nici măcar în vis.

Iar mâine, Doamne Iisuse, e chiar Ziua Morților.

Am plecat din țara voastră

Am plecat din țara voastră. Vă scriu de pe alt continent, dintr-o țară atât de îndepărtată, încât atunci când e dimineață la mine, aici, la voi e seară. Și invers. Mi-am strâns boarfele, mi-am pupat familia, iubita, jobul, microbuzul de navetă și am tulit-o. Nu vă zic unde. Dar de plecat, am plecat.

Iar acum, privind de la atâta distanță, văd lucrurile un pic altfel.

Văd că țara voastră e una în care, dacă filmezi ceva cu o cameră video VHS, în iunie 1990, riști să faci exact același film în noiembrie 2014. Dar cu tableta.

Văd o țară făloasă pentru că e unită, și arogantă pentru că e nedezbinată timp de un secol de la Unire, dar a cărei hartă arată, acum, exact ca înaintea Unirii.

Văd mii de români în apartamente, în case, curți, dormitoare, sufragerii, veceuri, bucătării, îi văd cum vorbesc cu soțiile lor și cum înjură printre dinți că le merge rău. Că țara, că sistemul, că astrele... Dar, nu știu de ce, odată la cinci ani, aceiași români își pierd buletinele. Parcă înțeleși între ei, fix în aceeași zi, odată la cinci ani, 10 milioane de oameni nu-și mai găsesc prin casă buletinul. Iar asta, nu-i așa, îi împiedică să facă multe lucruri pentru care buletinul e esențial...

Văd o familie mare (cu 18 milioane de membri) care vrea să-și ridice o casă. Fiecare dintre membri are dreptul să pună o cărămidă, doar una, ca să aibă o contribuție la ceea ce va fi casa lor. Din păcate, însă, mulți nu știu zidărie; nu înțeleg ce înseamnă o casă bună, o casă dreaptă. Dar de pus cărămida, o pun, că au dreptul. Așa că o pun strâmb, prost, după cum li se dictează. Pe de altă parte, ceilalți – care știu zidărie și care sunt cam 10 milioane de toți – sunt leneși, sătui să zidească. Da, casa va cădea.

Văd o țară în care nimeni nu crede pe nimeni. Dacă unul zice că-l doare în fund, nu va fi dus la proctolog; i se va reproșa că-i ignorant. Iar dacă se lovește la cot, având o durere acolo și sângerând cât pentru cinci coate, i se va șopti, răutăcios, că nu-i pasă de lume. Dacă unuia i-e foame în cel mai digestiv mod posibil, nu va fi crezut. I se va spune că altcineva l-a convins că i-e foame. Că orașul / șefii / neșefii / partidul / partidele l-au pus să-i chiorăie mațele. Mama nu-l mai crede pe copil, râul nu mai curge la vale, „te iubesc” e „te urăsc” iar cele mai grave decizii privind viața voastră se iau împotriva a ceea ce voi credeți că este viața voastră. Toți ceilalți știu mai bine decât voi ce aveți în cap și, ca să vă convingă de asta, vor sta cu un bocanc de jandarm pe gâtul vostru, fix pe trotuarul pe care odinioară mergeați spre facultă, ascultând playlist-ul preferat în căști.

Văd o țară pătrată, ca ringul de box, în care în sfârșit energiile se polarizează între pugiliști și, mai ales, între galerii. Meci de finală, centură grea.

Am plecat, să știți, din țara în care sunteți voi. Și la fel ca mine au făcut mulți. Da, picioarele îmi sunt încă printre voi, la fel și mâinile. În continuare merg la lucru, în continuare îmi compostez biletul în troleul din Mănăștur, fundul în continuare îmi stă pe canapele din holuri de policlinici, iar spatele se va rezema confortabil și în viitor în fotoliile de la teatru. Și în continuare voi ieși în stradă, folosind picioarele și mâinile care au rămas la voi. Dar capul meu e cu mine în altă țară. Mă aflu, împreună cu mulți români, undeva unde toate aceste boli nu mai există. Mintea mea, împreună cu inima mea, s-au mutat în țara iluziei justificate, argumentate, constructive, unde străinii din jur vorbesc cu subiect și predicat și unde mi se pune pansament pe cot, atunci când mă doare.