2015. Top momente

Details

Category: Raiuri

Published on Wednesday, 13 January 2016 20:27

Written by Florian-Rareș Tileagă

E pentru a doua oară când accept provocarea LiterNet de a scrie ceva despre cele mai importante momente din anul care s-a încheiat. Prima oară fusese în 2014 și, la fel ca și acum, mă vedeam în postura onorantă de a mi se cere părerea și de a spune ceva personal despre ceva universal. Anul ăsta, însă, voi spune ceva personal despre ceva personal, petrecut în 2015, deși n-am fost niciodată fanul postărilor despre ce am mâncat ieri și despre ce a făcut mâța mea azi. Nici când era mess-ul, și nici acum, pe Facebook. Din contră, dacă am ceva de zis, o zic ca și când ne-ar privi pe toți. Dar acum fac o excepție. Vă spun ceva care mă privește pe mine. Și care, dacă cumva vă sună a intimitate comună, înseamnă că are un minim conținut universal.

1. Ciocanul și cuiele (iulie-octombrie 2015). Unii dintre voi mă știu ca instructor de schi. Alții, ca critic de film, ca fotograf sau ca jurnalist de călătorii. Eu, însă, vă jur că în 2015 mi-am luat diploma de „holoangăr”, la mine acasă. Începând cu iulie, până prin octombrie, mi-am petrecut după-mesele cu ciocanul în mână și cu creionul pe ureche, cot la cot cu părinții mei, renovându-mi casa veche, strâmbă, scârțâită, bătrânească și bâtrânicioasă. Spart ziduri, lărgit camere, construit bolți, tencuit, dat cu lavabilă, pus parchet, vopsit, recondiționat mobilă veche, pus tablouri. Totul, pe stil vechi, ușor aristocratic, cu evidente costuri mari, dar cu un aspect care mă bântuia paranoic de mulți ani și pe care abia acum, la 31 de ani, am reușit să-l bifez. Poate pentru voi nu înseamnă mare lucru, dar pentru mine, care am gândit și lucrat totul împreună cu ai mei, de la a la z, ca într-o poveste din cărțile de colorat, casa mea înseamnă mult. Nu vă pot descrie emoția pe care o am de fiecare dată când intru în casă; e ca un mic muzeu și uneori îmi vine să-mi tai bilet la intrare, de drag și respect. Pur și simplu parcă intru într-un loc în care voiam dintotdeauna să intru. E, probabil, o casă banală în ochii multora; în ochii mei, însă, e cea mai faină, începând cu 2015. Și e motivul pentru care aproape toți cei care i-au călcat pragul mi-au zis că acum mai tre’ să fac un singur lucru: să mă-nsor.

2. Meciurile de tenis (iulie-octombrie 2015). Iar seara, după ce terminam de lucru pe șantier, făceam două lucruri. Unu la mână, mă duceam la tenis, pe nocturnă, unde cu o rachetă veche și un chef nebun de a da lung de linie îmi descărcam energiile acumulate ziua. Să urli, să râzi și să înjuri din toată inima pe terenul de tenis, în aerul de seară, vara, cu țânțari în jurul capului, e o mare bucurie. Doi la mână, întors acasă de la tenis, îmi puneam de mâncare, un pahar de vin, dădeam drumul la laptop și mă uitam în neștire pe YouTube la filmulețe cu meciuri vechi de tenis. Nu știu, sincer, ce legătură poate fi între ciocane, cuie, tenis, mâncare, vin și meciuri antice cu Boris Becker. Dar știu că dau bine împreună și că somnul de după e odihnitor.

3. Zâmbetul și semnul de întrebare (17 noiembrie). În dimineața de 17 noiembrie, am intrat pe Facebook. Mi-am luat inima în dinți și, ignorând toate regulile care spun că abordarea online a unei fete e cel mai cu două tăișuri lucruri pe care le poți face într-o viață, i-am trimis unei fete un mic smiley. Urmat, din partea ei, de un semn de întrebare. Urmat, din partea mea, de o replică modestă, dar onestă. Urmată, din partea ei, de un zâmbet. Urmat, din partea amândurora, de zile în șir de dialoguri, care, în momentul în care vă scriu aceste rânduri, au culminat cu o poveste bună și liniștitoare și matură și decentă de dragoste. O poveste care vindecă trecuturi, iartă greșeli, șterge frustrări, umple goluri, aduce tihnă și bifează visuri. Dacă vă sună a telenovelă toată chestia asta, este pentru că vă uitați la telenovele. Eu, însă, de la căldura unei teracote, într-o căbănuță la margine de pădure, cu iubita mea de mână, vă spun că se poate.

Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, ianuarie 2016

Mirosul din cutia cu diafilme

Details

Category: Raiuri

Published on Wednesday, 15 July 2015 22:07

Written by Florian-Rareș Tileagă

În dulapul din stânga, jos, unde nu mai am decât niște casete cu Ace of Base, e o cutie roșie, veche. Capacul abia mai stă pe ea, iar cutia, de pe care eticheta s-a dezlipit de mult, e tocită la colțuri de zici că a căzut pe scări. Așa arată, azi, cutia mea cu diafilme. Tocmai am redeschis-o, după mulți ani, iar în clipa în care i-am ridicat capacul, s-a întâmplat ceva ce doar cu cutiile din copilărie se poate întâmpla: mirosul de carton din anii ’80 a ieșit imediat de sub capac, ca un duh, ca o vietate care nu mai avea mult și se sufoca acolo. Așa că mi s-a făcut milă, am scos proiectorul afară, am ales un diafilm și am stins becul, urmând un ritual pe care mâinile mele nu l-au uitat de 20 de ani.

Amintiri, ritualuri, nume

Și, odată cu ritualul de montare a diafilmului, mi-am amintit niște lucruri, care, în capul meu de adult, păreau uitate pe veci. Mi-am amintit că aparatul meu e defect și că tre’ să învârt diafilmul cu degetul, după fiecare diapozitiv, fiindcă niciodată n-am avut rotiță dintr-aia de învârtit imaginile. Apoi mi-am amintit că sora mea, cu care vedeam diafilmele, avea o vorbă de fiecare dată când venea rândul meu să montez diascopul: „fă-ți treaba”; mi-am mai amintit și că becul dinăuntru arde tare și că chestia aia ovală din spatele becului seamănă cu o lingură și că arde și ea; mi-am mai adus aminte, apoi, că diafilmul se pune cu capul în jos și că lupa care proiectează pe perete face imaginea clară doar în mijloc, nu și pe margini. Mi-am amintit cum mă apropiam de perete ca să văd imaginile mai bine și, mai ales, mi-am amintit cu ce ochi de copil le priveam și cum judecam personajele strict după nume: Zamfira mi se părea că are multe fermoare; Cosânzeana, că e o bleagă despletită; Muma Pădurii, o bunică mai grasă; Prîslea, unul care crapă la încheieturi, Neghiniță, unul cu multe unghii, iar Făt-Frumos, unul despre care nu știam niciodată dacă e băiat sau fată.

Munții din diafilme

Într-un cuvânt, eram „bun” la basme. Tocmai de-aceea, diafilmul pe care o să-l montez azi, după mai bine de 20 de ani în care a stat în cutie, nu e cu scufițe și iezișori. E cu Munții Carpați. Am vreo patru astfel de diafilme și l-am ales pe cel care e mai puțin rupt și în care scrisul de sub imagini încă se vede. Un diafilm cu Făgărașii, „subtitrat” într-o dulce limbă românească. Nu știu dacă ați avut și voi așa ceva – dacă ați avut, nici nu mă îndoiesc că acum vă năpădesc nostalgiile –, dar eu, unul, primisem de la un văr diafilmele cu Carpați. Și, deși toate sunt alb-negru, vă jur că sunt cele mai colorate imagini pe care creierul meu le-a înregistrat în anii ’80 și pe baza cărora, de multe ori, îmi imaginam că arată Raiul de care vorbea popa la biserică: munți, flori, oițe, oameni care râd, oameni în bocanci, oameni cu ruscac în spate și ciocolată în mână. Un imens paradis alb-negru, subtitrat.

Diafilmul cu Făgărașii e din 1956, l-am primit prin ’88, l-am lipit cu scotch prin ’91 și l-am revăzut, iată, în 2015. Nici prin cap nu le-a trecut pictorilor, redactorilor și fotografilor „Studioului Cinematografic Animafilm” că, după 60 de ani, un amărât de diafilm de-al lor va răzbate prin desișul fantastic de gadget-uri contemporane și va fascina omul anului 2015, la un nivel de naivitate sacră pe care puhoiul marketingăresc de tablete, leptoape, aifoane și telefoane smart nu va putea niciodată să-l atingă. Repunerea în funcțiune a unui astfel de aparat, pe de o parte, cu toate ritualurile implicite și, pe de altă parte, repronunțarea unor cuvinte a căror sonoritate s-a pierdut de mult în urechile noastre – diafilm, diascop, diapozitive, Ispirescu, Gopo, Animafilm – sunt, vă asigur, două modalități de spovedanie laică, perfect legitimă. E un mod de a vă întoarce într-un sine uitat, vechi, copilăros, neatins de stres, gălăgie, datorii, paralizii sociale și check-in-uri frustrate pe FB. Dacă vreți să știți cum erați acum câteva decenii – și vă rog nu folosiți clișee nostalgiste și nici filtrul obligatoriu pozitiv prin care omul își privește trecutul –, luați un diafilm în mână. Și, dacă vă țin ochii, încercați să citiți frazele microscopice de sub diapozitive.

„Urechile îți țiuie de singurătate. Curând, te copleșește măreția peisajului alpin, cu o succesiune infinită de creste și piscuri”, am reușit eu să citesc, cu greu, sub una dintre imaginile cu vârful Negoiu, în care crestele, albite de ninsori, într-adevăr par infinite. Diafilmul rulează pe perete și, pe măsură ce am tot mai multă răbdare cu el, îl descopăr în toată profunzimea simplității lui. Fotografiile, deși alb-negru, au compoziții puternice, au sens, au adâncime. Textul – mostră de jurnalism descriptiv, neforțat, ademenitor, romanțat, poporanist și, uneori, propagandistic –, e scris astfel încât să încarce pozitiv imaginea, la fel cum imaginea e aleasă astfel încât să ridice cuvântul. E o împăcare de text și foto, o matură înțelegere a limitelor de bun simț în ceea ce înseamnă romanțarea textului și a fotografiei, maturitate care, dacă ar fi fost perpetuată în jurnalismul românesc, ne-ar fi scutit, acum, măcar de un sfert din gunoiul jurnalistic pe care îl înghițim zilnic pe online, TV, radio, presă scrisă. E o atât de mare distanță, în noi înșine, între neștiința noastră sănătoasă de atunci și știința noastră frustrantă de acum, încât eu, unul, aș închide ochii un pic. Și n-aș mai intra azi pe Facebook.

Mâine știu ce fac: vreau să mă joc încă o dată de-a anii ’80. Dar, de data asta, le iau cu mine pe nepoțelele mele (5 și 11 ani), care, slavă Domnului, încă n-au dependențe de înaltă tehnologie cu iz șmecheresc, gen tabletă și iPhone. După ce se vor da cu bicicleta prin curte, după ce vom dansa pe învârtitele lui Bocșa, cred că o să le pun un diafilm spălăcit, zgâriat, cu Frumoasa din pădurea adormită. Un diafilm Full HD în inimile noastre.

1 martie, Alba Iulia. Fiți mulți.

Details

Category: Raiuri

Published on Wednesday, 25 February 2015 22:42

Written by Florian-Rareș Tileagă

Hits: 4873

În clasele I-IV, după ce vedeam o casetă cu bătăi, ne băteam. Karate. Eram buni. Mai târziu, am descoperit țevile cu cornete și ne jucam pac-pac. Durea, că aveau ac în vârf. Dar eram duri. Sufeream cu haznă și, mestecând șmecherește guma cerșită de la șoferii de tir, eram supereroii de cartier, care se rușinau când părinții îi întrebau, de la balcon, dacă au asudat la spate. Apoi am crescut, am cunoscut violența profesorilor de generală și am văzut că și noi, uite, avem palme, pumni și, mai ales, gură să-njurăm. După care ne-am dus la facultă, ni s-a zis „d-voastră” și am devenit cuminți.

De fapt, am devenit decenți. Calmi. De nerecunoscut suntem azi când zâmbim dezaprobator, oferind nimic mai mult decât o remarcă fină sau un citat din Caragiale, dacă un prieten aruncă pe jos o hârtie, ignorând coșul de gunoi. Am renunțat de mult să reacționăm prost, negândit, haotic, bădăran, furios. Suntem, sau ne străduim din răsputeri, să fim așa cum e bine să fim. Echilibrați, corecți, culți, occidentali. De fapt, dormim în pace cu gândul că suntem culți, occidentali etc., doar pentru că din occidentalism noi am ales... ce era mai comod: să fim calmi. Nu uniți, nu fermi, nu hotărâți, nu vocali. Calmi, nene. Atâta doar că, la noi, calmul nu e tocmai calm și civism, e teamă, e lene. Am ales să fim moi, neimplicați, nepuși la treabă, am ales să nu ieșim din casă, sub pretextul echilibrului comportamental și al chibzuinței cu moacă serioasă. Am ales să vedem revoluții la TV, războaie pe YouTube, să susținem votul prin statul în fotoliu, să fim de acord cu mari mișcări de societate prin like-uri și thumbs up-uri, să spargem semințe cu gândul înlăcrimat la marii eroi ai neamului românesc. Care, da, au ieșit din casă.

Unde, când, datorită cui, în numele a ce și pentru ce ne-am pierdut noi tăria? De ce n-am știut să înlocuim noi datul pumnului în gură cu datul pumnului în masă? Unde e guma de mestecat, atunci când avem tot dreptul să fim șmecheri, superiori, prin simplul fapt că avem dreptate? Unde e hazna și urletul de bucurie? Unde e nepăsarea că ne-am julit la cot și că, julindu-ne, jocul merge mai departe? Unde s-a scurs energia noastră de a fi împreună și de a face ceva, concret, anti-fotoliu, anti-sămânță, anti-like și anti-frică? Când o să avem și noi înțelepciunea de a fi fermi, transformând energiile animalice din copilărie în energii mature, calme, dar esențialmente ferme?

Eu, unul, voi fi la schi în ziua aia. Nu pentru că vreau, ci pentru că n-am de ales. Sunt instructor și voi avea elevi, iar ei mă vor aștepta pe pârtii. Pot, însă, să vă spun că mă voi vopsi pe față tricolor. Și că, în semn de totală solidaritate cu voi, cei ce veți ieși în stradă în 1 martie 2015, la Alba Iulia, ca să vă apărați dreptul fundamental la aer curat, îmi voi începe fiecare lecție de schi cu următorul enunț: „copile, azi vom schia bine, pentru că azi începe primăvara”.
 
PS: privite de pe munte, toate duminicile voastre de protest de până acum, de la Sebeș, au fost duminici cu D mare. Vă asigur de asta. Micul Sebeș, insignifiantul Sebeș a făcut, datorită vouă, un pas nebănuit de mare înspre ceva ce noi n-am avut niciodată în aceste părți ale României: coeziune, energie, curaj. Iată, mai jos, câteva imagini de la primul protest, din 11 ianuarie 2015, pe care am avut onoarea să-l fotografiez.

 Credite foto: Florian-Rareș Tileagă

2014. Top momente

Details

Category: Raiuri

Published on Thursday, 01 January 2015 19:49

Written by Florian-Rareș Tileagă

E entuziasmant și greu, totodată, să definești un an prin câteva momente de vârf pe care le-a avut. 2014, în cazul meu cel puțin (și nu pot decât subiectiv să fiu în textul de mai jos), a însemnat o maturizare forțată a felului meu de a fi cu mine însumi și cu lumea din jur.

Nu voi intra în detalii, e suficient să recunosc asta și să mi-o asum, cu speranța că asumarea înseamnă depășire de criză și tărie. Așa că momentele de mai jos, „de top personal în anul 2014”, sunt puține. Sunt trei. Nu voi vorbi despre film, teatru, schi, etc., așa cum de obicei o fac, nu voi vorbi despre artă și sport. Vorbesc despre momente de viață reală, care au trecut printr-un filtru mental și sufletesc ultra-încordat. Iată, dragi prieteni, lucrurile din 2014 de care îmi voi aminti cu plăcere:

1. Trezirea la viață a românilor, în noiembrie 2014, cu ocazia alegerilor prezidențiale. Motivele trezirii și însăși trezirea au fost demontate sistematic de către cei care nu le-au acceptat, însă foarte important este că românii – adică tineretul, acel tineret ultra-aclamat de poporul român de când e el popor român – au ieșit în stradă pentru a cere dreptul la vot, la adevăr și la fericire. Am luat parte la protestele din Cluj (14 noiembrie) și Sibiu (16 noiembrie) și mă uitam în ochii celor care erau lângă mine, în mulțime, de parcă i-aș fi cunoscut de o viață. Simțeam cu toții că suntem la fel, chiar dacă până la clipa protestelor nimeni nu cunoștea cu nimeni. Iar asta, din punctul meu de vedere, este aur curat.

2. Adormirea bunicii mele, în 22 decembrie 2014, după 17 ani de imobilitate la pat, cu mintea limpede până la capăt și cu cărți de rugăciune pe colțul mesei. După atâta suferință, în care crucea aproape că se vede concret pe spinarea omului, e în mod liniștitor de clar că durerea înseamnă purificare. Bunica mea, împreună cu care am locuit 11 ani, a ridicat toate păcatele neamului meu. Și nu sunt puține. De aceea, femeia căreia i-am închinat un motto pe pagina de titlu a tezei mele de dizertație la master a fost, este și va fi un model uman, chiar dacă nu o cunoaște decât o mână de oameni și, evident, Dumnezeu.

3. Ninsoarea și gerul de dinaintea Revelionului. Avem iarnă, oameni buni, așa cum ne doream de mult. Poate unii vor muri de frig și de viscol, pe străzi, în timp ce noi ne bucurăm de temporara revenire la viață a unui climat scăpat de sub control. Dar avem dreptul să sărim în sus de bucurie că avem zăpadă în fața blocului, pe acoperișuri, pe lanurile de grâu și pe pârtiile de schi. E normal să fie alb, iarna, așa cum vara e firesc să avem verde. Din punctul meu de vedere, când culorile sunt la locul lor, totul este bine.

Articolul a fost publicat inițial pe LiterNet.ro, ianuarie 2015