Articolul de mai jos ar trebui să fie film, nu text. Film dintr-ăla pe Vimeo, cu rideri în bătaia soarelui și cu pulberi de zăpadă în urma schiurilor. Film cu munți la peste 3.500 m altitudine, care te fac să uiți că există Facebook, tastaturi, depresii și nervi.

Bine ai venit în Les Deux Alpes, din Alpii francezi, stațiune care a schimbat sensul cuvântului „lux”, mutându-l de pe confortul și opulența hotelului, pe bogăția și calitatea dezarmantă a aventurii pe pârtie. E stațiunea apartamentelor cu multe paturi (cam 22.000 în total), stațiunea turiștilor care dorm puțin, mănâncă iute și umblă toată ziua în clăpari, stațiunea priveliștilor cu stânci albe, pe care la fel de bine le vezi de pe ghețar, cum le vezi din balconul pensiunii, dimineața la cafea. Iată, mai jos, niște lucruri pe care, vrând-nevrând, tot omul care și-a făcut măcar o dată vacanța în Les Deux Alpes le va ști, în sinea lui, până la adânci bătrâneți.

Pârtii

„Spectaculoase” sună prea comercial. „Multe”, ar fi cam ambiguu catalogate. Poate „intimidante și superbe”. Dar nici așa nu e convingător. Hai să le zicem, pur și simplu, pârtii foarte variate, dedicate atât începătorului căruia îi tremură genunchii în plug, cât și expertului care-și freacă geaca de stânci în coborâre suicidară pe ghețarul La Grave... Vorbim de 92 de pârtii (dintre care 11 negre, 19 roșii, 43 albastre și 19 verzi), care totalizează 225 km de domeniu schiabil amenajat (1.200 ha) și 25 de km de trasee pentru schi fond. De asemenea, există o diferență de nivel de doi kilometri de la cota 1.650 (unde se află stațiunea) până la 3.600, pe vârful ghețarului iar numărul tunurilor de zăpadă ce suplimentează stratul de omăt depășește 200. În plus, pârtiile sunt ireproșabil amenajate; nu te încurci, nu te pierzi, știi tot timpul unde te afli iar racordurile dintre pârtii sunt fluente și nu te pun în situația de a da din bețe...

Am schiat pe aproape toate pârtiile, deși aveam șansa să schiez pe absolut toate, dar știți cum e... Descoperi unele care-ți plac și cobori tot pe acolo. În sfârșit, cred că esența aventurii în Les Deux Alpes ține de relieful extrem de divers, care oferă priveliști atât de puternice, încât trezesc în tine un chef ciudat de a le domina. Așa că cea mai bună poziție în care te poți afla, în Les Deux Alpes, e cea de avansat și expert, fiindcă doar prin viteză, spectaculozitate și creativitate te poți ridica la înălțimea provocării pe care ți-o lansează pârtiile.

La cotele 2.600 – 2.200, poți încerca probe de coborâre și autoinstructaj de perfecționare pe roșiile Bellecombes 4, Glacier 6, Fée 4 și Fée 3, pe albastra Thuit 2 și, chiar lângă ea, pe înșelătoarea roșie Thuit 4, care-ți oferă dâmburi înghețate și pante înclinate spre stânci. De asemenea, ai câteva negre (Fée 6, Fée 5, celebra seria Diable, plus înfricoșătoarea Bellecombes 5 și inconfundabila Valentine, un fel de pârtie a oftatului...) care îți vor înroși mușchii picioarelor, fiind pline de denivelări și, firește, abrupte. Repet, abrupte, în ciuda oricăror comentarii ipocrite gen „a, păi aia nu e abruptă, să fim serioși...”, care nu urmăresc decât afirmarea prestigiului personal prin minimalizarea dificultății...

Cei care, însă, nu caută performanța, vor găsi în Les Deux Alpes spațiul perfect pentru „promenadă”. Adică pentru coborâri ușoare, în cel mai dulce carving, pornind de la cota 3.400, pe albastrele Jandri 4 și Glacier 1, fără întrerupere până jos, în stațiune, combinând cu pârtii verzi (Jandri 2 și Demoiselle) și, din nou, albastre (Petite Aiguille 2). De pildă, o coborâre de la cota 3.400 la 1.650, fără oprire și fără forțări de viteză, ar însemna, aici, un timp de circa 13 minute. Atenție, însă, a nu se confunda pârtiile albastre din Alpi cu ceea am văzut noi în România, pentru că sunt diferențe mari. Așa că nu întotdeauna te poți bucura, începător fiind, când intri pe pârtie albastră. S-ar putea să vrei să încerci plugul...

Off-piste și freestyle

Iar dacă vorbim de „fructul interzis”, adică off-piste, Les Deux Alpes ar fi un fel de mare livadă. Spațiul de libertate nebună se întinde pe 765 ha, ceea ce înseamnă (în cazul unei ninsori proaspete) un paradis. Istoricul buletinelor meteo indică o grosime a stratului proaspăt de zăpadă ce depășește, de regulă, 50 cm, deci imaginează-ți ce înseamnă să plutești în așa ceva pe o înclinație 60 de grade, timp de minute bune... Deși cele mai vestite porțiuni de freeride sunt cele care coboară de la 3.568 m, pe fâșiile de omăt gros care trec printre crestele ghețarului La Grave, totuși cele mai frecventate (și, deci, iubite) porțiuni sunt exterioarele pârtiilor Valentine, Fée 1, Super Diable 1.

Freesyle Land e unul dintre cele mai complexe și lăudate snowpark-uri din Europa, produs a peste 20 de ani de muncă a celor mai buni specialiști în domeniu. Astfel, a fost conturat un parc uriaș, la cota 2.600, dedicat atât celor care se inițiază, cât și celor experți, cu cinci zone bine definite: Easy Park (de regulă aglomerat, perfect pentru începători prin mini-pipe, mici kickere și box-uri scurte), Boardercross (construit la standarde de olimpiadă), Park Avenue (accesibil, creativ, antrenant, construit pe lungime), Slopestyle (trei serii a câte trei kickere, finalizate cu kicker uriaș), Superpipe (atenție, pereții superpipe-ului sunt de 6 m) și Cool Zone (un fel de après-ski al snowpark-ului).

Instalații de transport pe cablu

Reformulez: artă inginerească. Este o încrucișare de telescaune, telegondole și teleschiuri care îți amintesc de nodurile rutiere din Germania. Iar cuvântul de ordine este rapiditatea pe un singur skipass (luați aminte dragi proprietari români de pârtii!). Dacă în alte stațiuni durează aproape o oră și jumătate până ajungi în cel mai înalt punct, aici vorbim de maxim 50 de minute, timp în care schimbi iute mai multe mijloace. Telegondolă, telescaun, funicular, teleschi și ești deja sus, la 3.400. Există 53 de instalații de transport pe cablu iar avantajul real este că pornesc din oricare punct al stațiunii. Nu ai mult de mers și, practic, ai putea sta toată ziua cu schiurile în picioare, fără să trebuiască să te deplasezi aproape deloc de la un cablu la altul.

Distracție

Adică Pano Bar, après-ski-ul ultra-faimos fără de care Les Deux Alpes ar fi un fel de Mecca fără templu. La cota 2.600, Pano Bar e, într-adevăr un bar, dar de proporțiile unui mic vas de croazieră pe care se dansează om în om, se face plajă, se bea, se cântă. Ziua în amiaza mare, un DJ face o atmosferă de răsună munții și transformă atmosfera de viscol sau ninsoare în ceea ce sunt cluburile nocturne de jos, din stațiune: distracție și nonconformism. Un simplu search cu Pano Bar, pe YouTube, te convinge imediat... La cote ceva mai potolite sunt après-ski-urile de la 3.200, 2.400 și 2.100, pentru cei care preferă să servească masa sau să facă plajă într-o atmosferă de liniște.

Les Deux Alps te ține ocupat toată ziua, dar mai ales noaptea, unde te poți distra în cele mai cool baruri, restaurante, cafenele și clubluri, printre care Smokey Joes (aici vor fi concertele Snow Fest), Le Dôme (înăuntru vor fi concerte, afară scena, pentru spectacole și concursuri Snow Fest), Brésilien și Avalanche, toate perfecte pentru party-uri nebune, toate aflate în centrul stațiunii.

Shopping

Les Deux Alpes este exact ceea ce aștepți de la o stațiune completă. Rețelele de magazine sportive Intersport, Skimium, Camp D’Base, Skiset, Hors Limites, Sport 2000 și Ski Republic oferă echipamente schi & snowboard din cele mai recomandate brand-uri și cele mai noi tehnologii. Ceea ce nu înseamnă că-ți vei clăti ochii cu ele și atât. La sfârșit de martie, când are Snow Fest, stațiunea e doldora de oferte la reducere, așa că fii pe fază!

Și, ca să te bucuri până la capăt de diversitate și specific franțuzesc, încearcă Tabac Le Perce Neige din centrul stațiunii, un celebru magazin de suveniruri personalizate, foarte inventive. Pentru brânzeturi, dulciuri și alte bunătăți tradițională, încearcă Le Vieux Chalet, renumit pentru gastronomie locală. Sunt, de asemenea, o mulțime de magazine de bijuterii, saloane de cosmetică și înfrumusețare, care pot „colora” programul unei după-mese în Les Deux Alpes. Atenție, însă, majoritatea magazinelor se deschid la orele 9-10, se închid la prânz între 12.30-13.00 și se redeschid până pe la 19.00. Băncile sunt închise lunea, dar sunt deschise în compensație sâmbăta.

Și, totuși, Les Deux Alpes nu e doar atât; acolo există viață și după sezonul de schi (deși se schiază și vara, sus pe ghețar), muntele fiind un imens teren pentru cicloturism și trekking. Fie cum o vrea fiecare; vara noastră, însă, e iarna. Iar iarba noastră verde e aia care strălucește albastru în bătaia soarelui... Cu atât mai mult cu cât tocmai Les Deux Alpes e locul în care noi, românii, organizăm la fiecare sfârșit de martie celebrul Snow Fest, evenimentul care îi aduce laolaltă pe toți dependenții de Alpi. Cele mai bune oferte de preț le puteți găsi chiar pe site-ul evenimentului www.snow-fest.ro

Credite foto: © Copyright © Office de Tourisme Les 2 Alpes / Bruno LONGO
Articolul a fost publicat inițial în www.skipassmagazine.ro

Nu, nu este o blasfemie. Există multe raiuri pământești iar cine s-a simțit ca în cer acolo unde a călătorit – fie că vorbim de Paris, Niagara sau de o simplă poiană cu flori – știe ce spun. Așa că voi abuza de cuvântul „rai” în textul care urmează, pentru că Sölden are datele unui paradis. E locul în care mulți vor să ajungă, în care puțini ajung și pe care foarte puțini îl merită.

Poate sună exclusivist, dar la Sölden te simți cu adevărat bine doar dacă-ți curge schiul prin vene. Sigur, poți urca și în bocanci și să petreci toată ziua în après-ski-uri, ciocnind o șampanie la peste 3.000 metri înălțime. Dar Sölden înseamnă, în esență, schi, schi, schi. E un loc atât de curat, de alb și de înalt, încât, dacă schiezi acolo, ești mai aproape de cer decât de lume. Și, spre deosebire de Raiul biblic, Sölden e un rai în care accesul se face urmând doar trei porunci: 1) dorește-ți să ajungi acolo 2) economisește din timp 3) plănuiește-ți concediul în modul cel mai chibzuit posibil.

Dar hai s-o luăm nemțește. Sölden înseamnă Tirol. E acel nume intimidant care, odată rostit, te face să-ți imaginezi cele mai înzăpezite stânci din Alpi. Ei bine, așa e și în realitate. Valea Ötztal, pe care se află stațiunea (alături de multe alte perle ale turismului austriac), între cotele 1.350 și 3.340, e umbrită de 250 de piscuri, toate la peste 3.000 metri altitudine. E un ținut care trăiește din schi de peste un secol, unde locuințe private aproape că nu mai există și în care totul este gândit ca să placă și să bucure. Este un principiu care, astăzi, contrazice total sărăcia pe care localnicii Văii Ötztal o suportau prin secolul al XIX-lea, cu puțin înainte să-și dea seama că zona lor era, de fapt, un paradis din care se pot face bani. Au început cu turismul de vară și, treptat, cu turismul de iarnă, așa încât cifrei de 88.000 de turiști / an care veneau în anii ‘30 la Sölden, i se opune acum cifra de peste 2.000.000 de paturi, închiriate în Sölden în decursul unui an. Azi, îți stau la dispoziție aproape 600 de hoteluri, pensiuni, vile, cabane, hanuri și apartamente în care e imposibil să nu-ți găsești camera care-ți placă atât ca preț, cât și ca stil.

Dacă Sölden n-ar însemna atât de multe lucruri la un loc (și încă majoritatea la superlativ în arealul Alpilor), aș termina articolul aici. Dar stațiunea asta e atât de bine nuanțată pe fiecare plan – sport, relaxare, distracție –, încât trebuie să le iau pe rând. Iată, mai jos, motivele pentru care Sölden nu poate fi uitat.

Pârtiile

În 1948, Sölden se mândrea cu primul telescaun. Era din lemn și avea un singur loc. Azi, muntele arată ca o pânză de păianjen, cu încrengături de cabluri, pârtii și après-ski-uri. Prin urmare, muntele este (sau pare a fi) folosit în totalitate. Există 144 km de pârtii (33 km pe ghețari, 111 km pe versanții mai joși), dintre care 67 km sunt albastre, 48 km roșii, 27 km negre și 2 km rute intermediare. De asemenea, bătrânul telescaun s-a transformat, treptat, în 33 de instalații de cablu, unele adevărate capodopere inginerești, fiecare costând binișor peste 10 milioane de euro. Cât despre sezonul de schi, el începe în septembrie, însă doar pe cei doi ghețari Tiefenbach și Rettenbach. Apoi, în octombrie au loc câteva evenimente care confirmă sezonul (First Snow Glacier Start și FIS Alpine Ski World Cup Opening), urmând ca în noiembrie să fie deschise și celelalte pârtii. În total, sezonul durează până în mai, timp în care zăpada artificială este garantată pe 67% din suprafața domeniului schiabil.

Esența turismului din Sölden este ghețarul

De fapt, ghețarii, adică Tiefenbach și Rettenbach, singurii din Alpi care sunt interconectați printr-un tunel schiabil (tunel care este un deliciu să-l parcurgi, te asigur), la altitudinea de 3.100 metri. Pârtiile sunt de o lărgime dezarmantă iar 25 km din cei 33 ai ghețarilor sunt ocupați de pârtii albastre, așadar dedicate acelui carving lejer, fluent, relaxant. Alți 5 km sunt pârtii roșii, dar suficient de largi și de drepte astfel încât să n-ai senzația că ești la proba de slalom uriaș. Încă 3 km sunt pârtii negre, dar nu te gândi la ceva în genul înspăimântătoarei Harakiri din Mayrhofen... În cazul ghețarilor din Sölden, vorbim de accesibilitate și agrement, mult mai mult decât de adrenalină. Din punctul meu de vedere, ca schior căruia îi plac strict pârtiile roșii, ghețarii Tiefenbach și Rettenbach sunt (chiar și prin pârtiile negre) „locul de joacă” al celor care caută calea de mijloc între relaxare și perfecționare. În acest sens, recomand cu căldură coborâri pe pârtiile 38, 39, 33 și 36. De reținut este și faptul că ghețarul Rettenbach (dezvoltat încă din 1975 pentru schi) e singurul loc din Europa care oferă un spațiu oficial de testare a celor mai noi echipamente de schi și snowboard, pentru sezonul care începe.

Dacă schiezi în Sölden, nu rata Big 3

E traseul de coborâre care atinge trei vârfuri la peste 3.000 metri altitudine (Gaislachkogl 3.058 m, Tiefenbachkogl 3.250 m, Schwarze Schneide 3.340 m), fiind, de fapt, singurul din Alpi prin care ai acces la trei vârfuri de asemenea altitudini, folosind telegondola. Big 3 se poate face într-o singură zi iar ruta e următoarea: Giggijoch – Rettenbach – Schwarze Schneide – Tiefenbachkogl – bază Gaislachkogl – restaurant „Ice-Q” – coborâre pe pârtiile 1, 4, 3a, 10 până la baza Gaislachkogl. În patru ore cucerești 50 km. Alte variante spectaculoase de coborâre, celebre pentru lungimea lor, sunt Schwarze Schneide – bază Gaislachkogl (15 km) sau Rosskirpl – Giggijoch (9 km). Dacă vrei abrupturi ceva mai scarry, încearcă pârtiile 14, 25 și 31. Dar, ca și în cazul pârtiilor de pe ghețar, aproape toate zonele de schi sunt abordabile, ba chiar prietenoase în sensul deschiderii către orice vârstă, ceea ce, pentru un domeniu schiabil care urcă de la 1.350 m la 3.340 m, cu o diferență de nivel de 1.880 m, este remarcabil.

Dacă vrei să știi ce lună din an este, uită-te la pârtiile din Sölden

Mai exact, dacă e gol și vezi încă urmele de ratrack chiar și la amiază, fii sigur că e septembrie, octombrie sau noiembrie. Dacă apar cozile la telescaun, e decembrie iar dacă îți vine să claxonezi pentru că ai zeci de schiori printre care trebuie să faci slalom special – e ianuarie, ba chiar și februarie. Abia din martie se mai răresc rândurile iar această aglomerare poate fi iritantă pentru mulți. Iritantă spre exasperantă. Iar dacă punem la socoteală faptul că mare parte din turiștii care schiază la Sölden sunt ruși, trag un semnal de alarmă în privința... prudenței pe pârtie. De asemenea, atenție la perioadele de sărbători, când alcoolul consumat în cantități nemțești produce binecunoscutul teribilism pe pârtie.

Și pentru freeride există enorm de mult spațiu

Cel mai recomandat ar fi abruptul care coboară de pe vârful Gaislachkogl, însă poți cunoaște și alte zone, la fel de întinse și generoase în powder. Bineînțeles, există și posibilitatea de a plăti un ghid specializat pe freeride, care îți poate arăta cele mai bune zone și te poate însoți o zi întreagă într-o asemenea aventură. Preț: 240 euro / zi (incluzând echipament de salvare). Că veni vorba de bani, trebuie știut că un skipass te poate costa până la 250 euro în plin sezon, pentru șapte zile. Nici închirierile de echipament nu sunt tocmai un chilipir: vorbim de circa 180 euro pentru șapte zile și, în cazul în care vrei lecții de schi, 130 euro / două ore de instructaj privat.

Punctele de belvedere

Sunt avantajul major al faptului că te afli la Sölden. Pe oricare pârtie ai schia, la picioarele tale se întinde un ocean de priveliști. Și nu forțez deloc metafora. În special dacă ai ajuns la peste 3.000 metri, panoramele cu piscuri infinite, acoperite de omăt, îți taie răsuflarea oricât ai fi de obișnuit cu peisajul montan. Ca să nu mai spun de cele patru splendide platforme de belvedere, special construite așa încât tu să uiți că vrei să faci poze și să rămâi, pur și simplu, cu ochii larg deschiși. Trei din cele patru sunt accesibile cu telegondola (hanul Rotkogljoch, terasa restaurantului „Ice-Q” și puntea de sticlă de pe vârful Tiefenbachkogl). Cea de-a patra platformă de belvedere se află pe vârful Schwarze Schneide (3.340 m) și îți trebuie picioare bune ca să poți urca acolo; sunt 20 de minute de mers pe jos, prin zăpadă, dar priveliștile cu Dolomiții din nordul Italiei merită toată osteneala.

„Ice-Q”

Adică restaurantul pe care de acum înainte o să îl vezi pe toate vederile și felicitările cu Sölden, și asta pentru că a fost inaugurat de scurt timp. Poartă numele piscului pe care a fost construit – Gaislachkogl, cota 3.048 – și este, de departe, una dintre cele mai îndrăznețe și puternice creații arhitecturale din Alpi. Sticlă și oțel pe patru etaje, cu o terasă care oferă priveliștea Tirolului, restaurantul este un deliciu pentru toți cei care îi deschid ușa: iubitori de arhitectură, fotografi, schiori & boarderi, turiști, oameni de afaceri etc. Conceptul de intimitate și transparență, prin pereții imenși de sticlă, este perfect pliat pe senzația turistului de „pierdere” în peisajul alpin. Poți servi orice, de la stridii proaspete, gustări locale, speck tirolian și cârnăciori, la caviar, șampanie și deja celebrul vin Pino 3000, care reflectă identitatea Văii Ötztal. Restaurantul are 94 de locuri în interior și 34 pe terasă, este accesibil și persoanelor cu handicap și conține și o sală de conferințe. Îndrăznesc să spun că, în Tirol, „Ice-Q” e cea mai frumoasă interpretare a schiului, din punct de vedere arhitectural. De neratat: podul suspendat care face accesul între restaurant și vârful Gaislachkogl.

Relaxarea pe munte

După o zi de schi, cele 30 de cabane-restaurant și après-ski-uri oferă meniuri atât de încărcate, încât garantez că nu poți mânca tot ce ți se pune pe masă. Dacă ceri felul întâi, felul doi, desert și băuturi, va fi mai mult decât suficient ca să nu mai poți coborî pe schiuri, ci cu telegondola... Bineînțeles, mâncărurile sunt aproape în totalitate regionale, așa că prânzul pe pârtie poate fi cel mai bun mod de a afla gustul Tirolului. Recomand în acest sens berea nefiltrată (adică „weiss”) și vestita Schmarr’n, un fel de clătită bătută cu care tirolienii se mândresc nevoie mare.

Jos, în stațiune

Skibus-ul (gratuit) te duce aproape de orice hotel. După-masa ți-o poți petrece în faimosul Freizeit Arena Sölden, un centru spa impresionant ca proporții și servicii, care include saună, solar, fitness, terenuri de tenis, piscine, bowling și echipament sportiv pentru fiecare dintre acestea. Intrarea costă 10 euro pentru adulți, 5 euro pentru copii. Un alt centru spa, poate mai important decât toate la un loc, este Aqua Dome, din satul Längenfeld, la 20 de minute de Sölden. E o capodoperă de arhitectură futuristă, cu facilități spa care întrec orice imaginație: piscine exterioare suspendate, cu hidromasaj și apă termală la 36 de grade, saună cu arome florale, saună finlandeză cu vedere spre munți, saloane de tratament pentru cupluri, masaj, spa pentru copii, fitness, dușuri minerale, împachetări cu nămol etc. Prețul unei zile variază de la 40 la 95 euro, în funcție de servicii. Cât despre viața de noapte din Sölden, aici lista e lungă și începe cu Fire & Ice, Mogul Bar and Music, The Lucky Shag, Black & Orange Rockbar, Katapult etc. Atenție la prețuri, nu sunt nici pe departe cele din après-ski-uri...

Pentru mai multe detalii despre Sölden, intră pe www.soelden.com (un site care, probabil, ar merita un premiu pentru simplitate și utilitate).

Articolul a fost publicat inițial pe www.skipassmagazine.ro
Credite foto: www.soelden.com

***

Sunt instructorul Florian-Rareș Tileagă și vă aștept, în Munții Șureanu, la lecții de schi și închirieri de echipamente.

Bansko, martie 2014. Un câine se ia după mine pe pârtie, în zona de pădure. În timp ce mă apăr simbolic cu bățul, lăsându-l în urmă lătrând, îmi dau seama că mi se întâmplă un lucru absolut normal. Unu la mână, pentru că mă aflu în Bulgaria; doi la mână, pentru că vin din România.

Știu că sună mizerabilist și răutăcios, dar nu asta e intenția; nu vreau neapărat să reduc o întreagă industrie turistică la o scenă cu un câine. Dar felul în care Azorelul ăsta bulgăresc se plimba nestingherit prin Bansko, pe pârtii ireproșabil trasate, printre telescaune de ultimă generație, e în mod pozitiv ilustrativ pentru turismul de iarnă balcanic, definit (încă) prin contraste: perfecționism, neglijență, libertate, strategie, pitoresc, balcanism, maturitate & imaturitate a serviciilor.

Așa cum subliniam în textul despre Borovets, nu vreau să fac elogiul turismului bulgăresc doar pentru că în press-trip-ul organizat de ei ne-au îndopat cu frigărui. It is not the point. Dar, statistic, Bulgaria demonstrează că știe ce să facă cu zăpada și cu nisipul de mare, așa că nu-i de mirare dacă, într-un an de zile, Bulgaria își dublează populația prin numărul de turiști. În sezonul de schi, numărul lor depășește un milion, cifră importantă având în vedere că, de regulă, turistul de iarnă cheltuiește de patru ori mai mulți bani decât turistul de vară. În plus, Bulgaria are 210 km de pârtii omologate; peste 90% dintre schiorii bulgari preferă turismul intern; există o puternică profilare pe turism în învățământul universitar iar serviciile de cazare (spun ei) sunt mai bune ca-n Franța. Există, în Bulgaria, 40 de grupe montane exploatate turistic, iar izvoarele termale (mai multe aici decât oriunde în Europa) contribuie major la turismul de iarnă. Și, fiindcă vorbim despre Bansko (stațiune rustică prin excelență), conform statisticii UNESCO doar Italia și Grecia au mai multe monumente istorice decât Bulgaria.

Bansko. „Unlimited ski & fun”

Aș fi vrut să încep textul ăsta cu „zilele în care am schiat în Bansko...” Dar nu pot, fiindcă în Bansko n-am schiat zile, ci ore. Într-o zi. Press-trip-ul la care am participat a fost o nebunie în mare viteză, în care am schiat câteva ore în fiecare stațiune (chestie valabilă și pentru Borovets și Pamporovo). Așa că voi toți, cei care v-ați făcut concediile în Bansko și care știți ce înseamnă locul ăla ca pârtii și infrastructură, țineți cont că textul de față e un fel de poză pe fugă, în care contururile sunt mișcate. Aceleași contururi pot fi, însă, esențialmente relevante.

Din puținul pe care l-am văzut, sunt de părere că Bansko = produs turistic. Oferind mult mai mult decât schi, stațiunea situată la 160 km de Sofia e un loc în care timpul liber al turistului are, în stil pur occidental, o groază de opțiuni atât iarna, cât și după ce dispare zăpada. Hai să enumerăm: traseele de schi fond, de biatlon, de cicloturism, de tir cu arcul, de schi pe iarbă, de alpinism, stadionul pentru sporturi de iarnă, patinoarul în aer liber, spa-urile, restaurante luxoase și cârciumi vechi de un secol, terenul de golf, izvoarele termale și (mai ales) centrul istoric cu cele 130 de case-monument și ulițele pavate cu piatră de râu. Toate fac din Bansko un loc în care ai ce vedea & face. Impresia e de „locul ăsta le are pe toate”. Așa că, într-un fel, i se potrivește sloganul ăla pe care străzile din Bansko îl flutură peste tot: „Unlimited ski & fun”. Unii zic că ar fi capitala de iarnă a Balcanilor; alții au și oficializat lauda în 2013, printr-o distincție echivalentă, în turism, cu Oscarul în cinema. Și mai sunt chestii pe care ar trebui să le știți despre Bansko. Că se află în Parcul Național Pirin, alături de 176 lacuri glaciare, că are cel mai vechi copac din țară (Pinul lui Baykushev, 1.300 ani), că e gazdă a competițiilor Audi FIS Alpine Ski World Cup, că etc. Dar, să recunoaștem... Nu superlativele ne încălzesc, ca schiori, ci zăpada bună de pe pârtii bune. Iar așa ceva, în Bansko, găsești mult și bine.

Pârtiile din Bansko

Orientate nordic, între cotele 990 și 2.600 (aproape de vârful Todorka, 2.746 m), pârtiile însumează 75 km, din care 35 % sunt pentru începători, 40% pentru intermediari, 25% pentru avansați, iar cea mai lungă variantă de coborâre atinge 17 km, ca în Tirol sau în Alpii francezi. Există cam 7 km de nocturnă iar zăpada artificială poate acoperi 90% din pârtii, mulțumită celor (iar aici țineți-vă bine, șefi de pârtii din România) 230 de tunuri de zăpadă. M-au impresionat și „cablurile”. Adică cele nouă telescaune rapide, șase teleschiuri și telegondola aia albastră care te duce în câteva minute din stațiune până în miezul domeniului schiabil. Capacitate zilnică a instalațiilor și pârtiilor: 10.000 schiori.

Repet, am schiat puțin în Bansko. Dar ce am parcurs mi s-a părut generos ca spațiu de creativitate pentru schiul alpin. Din fericire pentru gusturile mele, am nimerit în principal pe „roșii” și m-am bucurat să descopăr pârtii bine securizate și odihnitor urmate de „albastre”. N-am reușit să pornesc chiar de la cota 2.600, acolo unde e un fel de rai al pantelor line pe platou alpin – gen Les Deux Alpes la cota 3.400, dacă știți la ce mă refer... –, ci am pornit direct de pe la 2.000. Dar am nimerit, slavă Domnului, pe vestita Tomba, pe „neagra” Tomba, botezată așa de însuși Alberto Tomba, care a testat-o personal și care i-a confirmat virtuțile de pârtie olimpică ultra-provocatoare. Imediat după, ce-i drept, m-au plictisit pârtiile albastre dinspre baza stațiunii, unde am cam dat din bețe și unde a trebuit să mă feresc de șmecherii care parcau mașina pe marginea pârtiei. Dar, treacă-meargă: dacă ești începător, te vei simți ca-n rai pe „albastrele” care coboară prin pădure, de la stația de sosire a telegondolei. De fapt, ca să fiu corect, cred că Bansko e unul din cele mai bune spații schiabile (belșug de „albastre” în sens occidental, nu românesc) adaptate învățării schiului alpin.

Nu știu dacă așa e, pentru că n-am putut să verific, dar se spune că unul dintre cele mai faine snowpark-uri din partea asta a Europei aici e: Fun Park, primul snowpark din Europa dedicat boarderilor. Competiții internaționale, nebuni care se dau peste cap, tradiție de adrenalină și rupturi de oase: asta este Fun Park, din spusele celor care s-au dat viteji pe kicker-ele de acolo. Cât despre freeride, zona alpină de off-piste (ca și cea de pădure) e prea periculoasă; riscați-vă, dar pe spinarea voastră. Iar dacă vreți s-o faceți oficial, aveți ocazia în cadrul The Mad Goat Ride, competiția împătimiților de freeride; zona de coborâre prin powder pornește chiar de sub vârful Todorka.

Bansko by night

Cazarea, în Bansko, e diversificată și ai la dispoziție tot, de la hotel la casă de oaspeți. Bineînțeles că materialele promo și ofertele de sezon îți arată imagini best of cu hotelurile Kempinski Grand Arena, Strazhite, Pirin, Bansko, Mura, Katarino, etc. Dar la fel de bine poți dormi și în gazdă, la prețuri mici, ceea ce, nu-i așa, te ajută să pui deoparte bani pentru ce te interesează cu adevărat: schiul. Seara ți-o poți petrece fie în înghesuitul Happy End, cel mai celebru & central restaurant din Bansko, în Soprano’s (bucătărie cu specific italienesc), în VIP Room (gastronomie bulgărească), fie în tavernele vechi de un secol. Sunt cam 100 de toate, deci ai de unde alege... În orice caz, indiferent unde te așezi la masă (meniurile sunt și în românește), îți garantez că te vei linge pe degete după următoarele: frigărui, fasole haiducească, kapama, shashlik, chomlek, digestive precum katinp meze și banski starets.

Bansko, cu plus și cu minus

Și acum, cu plus și cu minus, alte câteva motive pentru care să schiezi / să nu schiezi în Bansko:
+ Junior Ski Club, un loc excelent în care îți poți lăsa copiii să învețe primii pași de schi. Clubul e dotat cu pârtii mici, baby-schi-uri și wonder carpets;
+ o școală de schi cu nu mai puțin de 130 instructori;
+ heli-ski de pe vârfurile Munților Pirin;
+ para-ski cu pornire de sub vârful Todorka și aterizare la marginea satului;
+ condiții superbe pentru biatlon;
+ distanța foarte mică de la structurile de cazare la pârtii;
+ parcarea suficientă la baza pârtiilor;
+ structura compactă a stațiunii, evident concepută exclusiv pentru schi;
+ MaxSport, the place to be când vine vorba de achiziții de echipament sportiv;
+ night-life viu, creativ, divers; de altfel, Bansko e cunoscut ca fiind unul dintre cele mai mari mici orașe europene în ceea ce înseamnă show business;
- aspectul dezolant al regiunii, cu clădiri neterminate, surprinse de criză;
- aglomerația fantastică de pe pârtii, care scoate la iveală melting-pot-ul de englezi, români, greci și (tot mai puțini) ruși;
- șoselele proaste;
- Pirin Golf & Country Club: o stațiune de 5 stele, dedicată iubitorilor de golf, situată nu departe de Bansko, dar care la început de martie 2014, cel puțin, era înspăimântător de goală. Un loc impecabil de curat, bine pus la punct, dar fără picior de turist. Zici că eram în Phenian.

În curând, despre Pamporovo

Articolul a fost publicat inițial pe www.skipassmagazine.ro
Credite foto: www.banskoski.com

***

Sunt instructorul Florian-Rareș Tileagă și vă aștept, în Munții Șureanu, la lecții de schi și închirieri de echipamente.